7 Happy Things

 

Ca sa nu ziceti ca va scriu numai din butoiul cu melancolie.

1. Aceasta cescuta din Italia – cea mai mare ceasca pe care o am in colectie (300 ml).

IMG_20140805_081103

2. Acest teanc de carti – pentru ca am aflat cum sa calatoresc fara sa ma ridic din pat.

carti

3. Aceasta miere de rapita – pe care am primit-o drept dovada ca unii oameni inca isi mai recunosc si repara greselile.

IMG_20140810_110945

4. Acest motan sanatos.

IMG_20140810_091857

5. Reducerile acestea – pentru ca mi-am umplut dulapiorul de sapunuri.

6. Aceste bomboane din copilaria uitata – pentru ca le-am gasit la un pret decent.

IMG_20140809_180058

7.  Acest set terminat saptamana trecuta – pentru ca it makes me so proud to have this talented guy in my life! ❤

set

7.

Print Friendly

Ganduri despre

Viata imi ofera tot ce poate. Asa cum poate ea. Uneori nu in felul in care ma asteptam sau imi doream eu ci in felul aleatoriu si vag in care se desfasoara in general lucrurile in univers. Din cand in cand am momente de luciditate in care intrevad picaturi din dorintele mele in lucrurile care mi se intampla. Daca nu ma opresc sa respir cu atentie si sa ma concentrez asupra lor, momentele sunt greu de identificat si usor de ignorat. Poate ca de acum incolo ar trebui sa-mi doresc aceste momente de luciditate, sa le urmaresc mai cu atentie. Poate ca asta e singura metoda de a nu-mi pierde timpul si viata, sentiment apasator pe care il am atat de frecvent acum.

Dorintele noastre se indeplinesc totusi. Suntem, insa, atat de concentrati asupra drumului incat nu ne dam seama ca am ajuns deja la destinatie. Doar o idee.

collage iulie

Print Friendly

Rataciri

Se intampla sa ratacesc pe Fb fara rost (mult mai des decat mi-as dori – am inceput sa ma disciplinez, dar merge incet si prost) dar se intampla sa umblu si cu folos, dintr-un articol in altul,care mai de care mai interesant. Iata deci, pentru pasionati si detractori, cum mi-am petrecut dimineata pe Facebook.

Am pornit aseara de la Bianca. Aveam de recuperat niste articole de-ale ei, caci nu apuc sa citesc ce scrie lumea, atunci cand scrie. Noroc ca au oamenii pagini de Fb si pun linkuri acolo ca sa ma tenteze (ca degeaba ii am in reader daca nu apuc sa-l rasfoiesc). Asta e motivul pentru care si comentez putin spre deloc la bloguri care-mi plac mult spre foarte mult. In fine, mi-a placut felul in care a abordat subiectul, micile ei razvratiri si suparari legate de prejudecatile pe care le avem despre noi insine ca natie. Asta chiar mi-a dat de gandit, pentru ca sunt cu siguranta intre cei cu prejudecati si poate mi-ar prinde bine niste toleranta. De la Bianca m-am mutat la Anda (ce poze frumoase si simple!) unde am citit despre moscheea din Mangalia (pe care eu n-am gasit-o caci nu stiam sa o caut). Apoi am gasit-o pe Diana Slav, care-i constanteanca si ofera gratuit tururi ale orasului pentru turisti. Se numeste Constanta Free Tour. Turul respectiv l-a facut si un american, incluzandu-l in 14 zile si 3000 de km strabatuti prin Romania. Calatoria i-a placut foarte mult si a scris despre ea aici. Articolul lung merita citit sau a meritat pentru mine care privesc mereu cu interes tara asta prin ochii altora. Prietena cu care a calatorit (romanca) are si ea un blog pe care l-am pus in reader pentru ca imi place cum scrie.

Dupa ce mi-am facut singura pofta de calatorit si mi-am dat din nou seama ca nu vezi nimic interesant daca nu ai masina, m-am mutat din nou pe Fb. Imi trebuie un blog de calatorit in Romania, al carui autor sa nu aiba masina. Daca stiti asa ceva, let me know.

Asadar, revenind pe Fb, l-am vazut pe nenea asta care zice ca o intr-o relatie este important sa nu va pierdeti cumpatul amandoi deodata. Si anume, atunci cand unul spumega, celalalt sa se retraga. Doar ca mi-e mi-a sunat putin a “taci si inghite” adica o situatie neplacuta la care se poate ajunge foarte usor. Sau facem lista si o punem pe frigider – care, cum ii vine randul sa taca si sa inghita. :)) Glumesc, dar e un sfat bun care nu se poate aplica decat daca ti-ai gasit un partener care sa aiba destula minte incat sa te mai lase si pe tine sa spumegi din cand in cand.

Si apropo de toleranta, am recitit (tot de pe Fb) articolul acesta despre Vama Veche. Mi s-a parut de foarte bun simt si bine scris. Util, pentru cine nu-ntelege ce-i cu Vama, de ce zice lumea ca s-a stricat, oare chiar s-a stricat, etc. Poate ca va amintiti ca eu merg in Vama pentru diminetile cu rasarit si Bolero (din ce in ce mai rar chiar si-asa). Altfel, am depasit momentul de adolescent in Vama Veche. Imi lipsesc insa anumite chestii din vremea-cand-nu-ma-durea-nimic.

Si ultimul pe ordinea de zi, dar nu cel din urma, acest articol din Historia. Imi place mult site-ul. Am sa incerc si revista. Mi-e dor de o revista.

Si acum va las, v-am dat (poate) subiecte cu care sa va pierdeti timpul. Eu ma duc sa incerc o reteta noua – melanzane ripiene. 😀 Suna intr-un fel nu? :)))

Print Friendly

De vorba

Niste discutii recente din blogosfera m-au facut sa ma gandesc la acest blog si la motivele existentei sale. A fost inceput acum atat de mult timp si pentru o buna perioada mi-a fost extrem de drag. In continuare este important pentru mine dar cumva, ne-am instrainat. Mi-amintesc cu cat patos scriam la inceput, cate-n luna si stele; la inceput, cand nu existau statistici si competitie intre bloguri, cand nici cu gandul nu gandeam termeni ca bloguri de nisa, social media si altii pe care eu oricum nu-i pricep prea bine nici acum. Mi-amintesc cand aveam in partea dreapta a blogului o lista de bloguri dragi pe care le citeam cu regularitate, incredere si interes si riscul de a te trezi cumva, din link in link, pe un blog fals, era minuscul (blog fals = blog ale carui articole au scopuri exclusiv comerciale). Nici nu ne baga nimeni in seama de fapt…ca blogger…nu erai blogger, ca nici nu fusese inca folosit termenul. Erai doar cineva care scrie pe internet chestii despre el, despre pasiunile lui s.a.m.d.

Mie imi placea atunci. Imi placea cand publicul era restrans si puteam sa scriu fara sa simt nevoia de a ma autocenzura pentru ca, cine stie, poate vede matusa, mama, clientii sau mai stiu eu cine. Nu ca as avea cine stie ce chestii de scris si nici nu-mi este stilul sa-mi spal rufele in public dar era confortabil… sa scrii fara sa-ti pese cine citeste. Imi placea cand imi pastram gandurile pentru blog si nu le risipeam pe Facebook. Mi-e dor de acele timpuri.

Pe de alta parte, datorita cresterii continue a popularitatii blogging-ului, ma bucur acum de o multime de lucruri noi. Citesc uneori atat de multe articole incat nu-mi mai dau seama cum trece timpul. E ca si cum as citi o carte, ca si cum as vorbi cu prieteni. E timp pe care nu-l regret. Sunt oameni virtuali pe care simt ca-i cunosc, care ma inspira si ma motiveaza. Sunt oameni care imi seamana atat de bine incat pot sa am incredere aproape oarba in gusturile lor. E incredibil sa dai peste astfel de oameni care au acest potential de a-ti deveni prieteni desi poate ca nu-i vei intalni niciodata in realitate. Am cunoscut oameni atat de frumosi incat nici nu am cuvinte sa va scriu despre ei. Am primit cadouri fabuloase de la oameni care nu m-au vazut niciodata in realitate (in cel mai fericit caz, doar o data) – cadouri cu suflet, nepretuite. Am primit urari care m-au facut sa plang si care m-au salvat din frecventele mele butoaie cu melancolie. Am primit povesti in care m-am regasit, ochi care m-au citit atunci cand nu puteam sa vorbesc, cuvinte care m-au vindecat. Am primit atat de multe de la oamenii din spatele online-ului incat atunci cand aud despre prieteniile virtuale ca nu-s reale, ma simt ca si cand mi-ai spune ca dragostea nu e reala.

Pentru ca in spatele ecranelor si tastaturilor suntem oameni si ne dorim iubire. Atat imi doresc si pentru acest blog. Ma lupt sa-l tin pe linia de plutire in ciuda neplacerilor tehnice pe care le intampin in ultima vreme. Am inceput fara pretenii dar iata ca acum imi doresc un spatiu mai frumos de pe care sa ma cititi, un blog mai usor de deschis, o navigare mai lina si pentru acestea iubirea nu e suficienta. De-asta ne-am instrainat. De-asta nu mai scriu. Cand nu stiam cine ma citeste, nu ma interesa. Acum ma uit la statistici si ma simt responsabila pentru toti acei oameni care se perinda pe aici.

Dar Tara mea inventata este despre iubire. Asta am realizat eu zilele trecute si am vrut sa va zic si voua. Uneori iubesc mult cartile si povestile si atunci scriu mai mult acolo. Alteori nu ma mai scoti din bucatarie, din spatele aparatului foto sau din fata oglinzii. Cateodata, destul de rar, scriu articole lungi si fara rost. Asta sunt…asta iubesc. Nu tot timpul si nu mereu cu aceeasi intensitate. Dar sunt aici si imi place sa va scriu. Sper ca mai sunt pe-acolo printre voi cativa rataciti carora inca le mai place tara mea. Sunteti primiti si asteptati cu drag aici, oricand, fie ca sunteti doi, ori o mie.

Print Friendly

astept soarele

Acum nu foarte multi ani, am baut tequilla si bere si tequilla si bere pana cand m-am retras sub o umbreluta (eram pe plaja inVama Veche), m-am intins pe nisip si cerul se invartea, se invartea si umbrela si nisipul si m-ar fi durut ceva daca nu as fi fost atat de incredibil de amortita. In amorteala aia am inteles tot.

Si dimineata m-am trezit, ma varasem totusi intr-un sac de dormit, eram cu capul pe nisip si ma gadila, era cam racoare dar se auzeau voci si soarele incerca sa rasara. Din fericire eram tot sub umbrela, aproape de mare, se auzeau valurile si fas-fas-ul diminetilor la malul marii.

     41235_136957139680678_3896540_n

Si-apoi a inceput Bolero-ul si s-a ridicat soarele, incet, incet ca si cum ar fi venit de foarte departe si era obosit. Intai s-a vazut niste rosu pe cer, s-a risipit ceata si toata lumea care se fataise pe acolo (da, Vama e vie si dimineata devreme) – ba in apa, ba afara din apa, ba pe o patura, sub un prosop, cei mai multi cu ochii aproape lipiti si buzele uscate – toata lumea a tacut din gura.
Si a iesit soarele. Rosu, portocaliu, galben, din ce in ce mai sus, din ce in ce mai imposibil de privit.

 41235_136957143014011_7985717_n

41235_136957146347344_7118903_n

46560_136957199680672_249324_n

Acum sunt amortita…atat de incredibil de amortita si ametita de parca n-ar fi trecut nici o secunda din cei patru ani de la tequilla si bere.

Astept soarele.

Chiar si fara nisip in par si miros de mare, numai sa vina cat mai repede!

46560_136957193014006_7565907_n 41235_136957153014010_3076959_n

Print Friendly

Travel story – Segovia

Intr-una din zilele petrecute in Spania am facut o excursie scurta la Segovia, un orasel aflat la aproximativ o ora de Madrid (cu autobuzul). In Segovia se poate ajunge si cu un tren rapid care cred ca face mult mai putin timp dar este si ceva mai scump. Imi pare rau ca nu am pastrat pentru voi detalii de calatorie. Am citit de curand cateva bloguri de calatorii si mi s-au parut neasteptat de bine documentate si pline de detalii utile. Eu am fost insa prea emotionata si prea incantata de locurile noi ca sa tin minte lucrurile astea. :))

IMG_4788

In fine, am ajuns in Segovia in jurul pranzului, intr-o zi foarte calda. Soarele nu ne-a iertat nici o clipa si desi era aprile, cred ca temperatura depasea 30 grade. Asta nu m-a impiedicat sa fac o multime de poze desi stiam ca in miezul zilei si la temperatura asta, nu vor fi perfecte. Voua va arat doar cateva azi, urmand sa mai postez cand apuc.

Segovia are aerul acela de oras medieval, cu cladiri vechi, stradute inguste, biserici impresionante si desigur, castelul Alcazar.

Apeductul din Segovia este inclus in patrimoniul Unesco si este up and about din secolul 2!

My second favorite thing a fost catedrala din Segovia in care era racoare si bine. Dupa caldura de afara, racoarea din catedrala a fost foarte bine-venita. Poate reusesc candva sa va arat mai multe poze cu ea.

Si castelul Alcazar pe care o sa-l vedeti mai in detaliu…tot mai tarziu.

Mi-au placut foarte mult majoritatea cladirilor din oras si stilul lor unic.

Asadar, in ciuda caldurii enervante, a fost o excursie reusita cu incredibil de multe noutati pentru un orasel atat de mic.

Print Friendly

Madrid Photostory – seara in care l-am vizitat pe Dali

Am atatea sa va povestesc despre calatoria mea la Madrid si totusi nu reusesc sa ma urnesc. Fotografiile sunt atat de multe incat ma intimideaza si tot astept un moment potrivit pentru a va povesti despre una sau alta.

In seara asta a venit momentul lui – momentul in care va arat fotografii din seara in care l-am vizitat pe Dali.

Nu sunt foarte priceputa in ceea ce priveste artele vizuale. Bucuria mea se limiteaza la imi place sau nu-mi place. Nu pot sa explic, sa justific, sa critic. Daca le simt, imi plac si cam atat. Pe Dali il iubesc de atat de mult timp incat nici eu nu mai stiu cum si pe unde s-a strecurat in viata mea. Mi-aduc aminte de primul nostru februarie impreuna cand am primit cadou de ziua indragostitilor (cred ca singura pe care am si sarbatorit-o de altfel), un album cu lucrarile lui Dali. Dar by that time, eu ii citisem deja cateva dintre carti si eram fascinata. A fost, in orice caz, unul dintre primele cadouri de la El si poate de-aia imi este Dali atat de drag.

Fast forward pana in aprilie 2014 cand am stat intr-o lumina galbuie si zgomot de turisti si m-am uitat la ceva ce n-as fi crezut ca voi vedea vreodata – un Dali – si pentru o fractiune de secunda mi s-a parut ca totul este posibil.

Muzeul Reina Sofia se afla asadar in centrul Madridului si este dedicat artei secolului 20, continand mai ales lucrari ale artistilor spanioli.

Cele doua coloane de sticla din fata muzeului sunt doua lifturi moderne de care initial m-am cam temut (nu stiu ce-i cu mine, cand eram mai mica nu eram asa de fricoasa) dar ulterior m-au fascinat.

Si iata-l pe Dali.

reina10

Au fost, desigur, multe alte lucruri interesante de vazut in acest muzeu pe care acum il savurez din fotografii asa cum acolo, emotionata peste masura ca il voi vedea pe Dali, nu am putut. Cea mai vestita dintre lucrarile care se gasesc acolo este Guernica lui Picasso (in sala cu Picasso nu erau permise fotografii).

Si pe langa aceste minunate si variate opere de arta, Reina Sofia mai ascunde un secret pe care l-am descoperit intr-o seara, plimbandu-ma pe langa cladire – o incredibila biblioteca de arta cu peste 100,000 de carti, inregistrari audio si video. De la nivelul trotuarului, privind in jos catre sala frumos luminata (si goala) a bibliotecii mi s-a parut ca nu ar fi pe lume lucru mai frumos decat sa ma inchida cineva acolo, singura cu toate cartile alea, macar cateva zile.

Print Friendly

Madrid Photostory – Gradina botanica

Desi nu sunt mare amatoare de flori, se pare ca pe masura ce trece timpul imi place din ce in ce mai mult sa le admir si sa le fotografiez. Nu sunt foarte talentata in a le creste sau ingriji, dar le privesc cu drag de cate ori am ocazia. Am descoperit ca imi induc o stare de bine si de liniste, fie ca sunt reale sau fotografiate. Va las si voua cateva imagini din Gradina botanica din Madrid, o gradina enorma cu tot felul de minunatii care in perioada in care am vizitat-o eu era plina de irisi infloriti si bonsai.

IMG_5050 copy

Print Friendly

in Tara mea inventata

Ma straduiesc sa va arat ce se mai intampla prin Tara mea inventata, in caz ca nu ma urmariti pe pagina de lecturi si/sau pe cea de retete. Nu o pot face atat de des pe cat imi doresc dar sper sa fie binevenite ideile chiar si asa. 🙂 Aveti linkurile mai jos, sub poza. Enjoy!
collage 1

 

Salata cu gulie

 

Paine cu usturoi si ulei de masline

Chiftele de naut

Placinta cu branza si praz

Supa crema de ciuperci

Cheesecake cu ciocolata

 

Beatrice si Virgil

Draga viata – Alice Munro

Khaled Hosseini – Si muntii au ecou

 

 

 

 

Print Friendly

Timisoara mea

Pentru o scurta perioada, Timisoara a fost a mea. I-am rascolit strazile, i-am zambit soarelui de pe bancile ei si el mi-a zambit inapoi dintre cladiri.

Era aproape primavara, cu lumina puternica si vant rece, cu flori in copaci si liniste.

Era duminica si dimineata devreme, timisorenii nu se trezisera asa ca pe strazi plutea o liniste ciudata dar probabil tipic banateana.

Doi pasi mai incolo, un batran cu sotia, mana-n mana ca niste adolescenti, ingrijiti si eleganti, se indreptau spre biserica.

In centru, pe banci, pensionari simpatici si doamne fara ocupatie priveau spectacolul porumbeilor. Indraznete si fara frica, pasarile se plimbau ca pisicile printre picioarele oamenilor.

porumbeii

Soarele se afisa in continuare arogant sus pe cer.

soarele

Eram deja de trei ore pe strazi, 3 ore ca 3 minute care-au trecut prea repede si prea frumos. Norocul meu ca Timisoara mai avea inca multe minunatii sa-mi arate si timpul nu intrase-n sac.

Print Friendly
Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.