Tag Archives: Salman Rushdie

Salman Rushdie – Versetele satanice

Titlu original: The Satanic Verses (1988)

Traducere in limba romana: impecabila la Polirom de Dana Craciun

De cumparat in limba romana: 30 lei

De cumparat in limba engleza: 11 euro

De cumparat pentru Kindle: 12 dolari

Cu mari eforturi am reusit sa termin acest roman in aproximativ o saptamana, dar o saptamana de zile libere caci daca as fi avut de munca nu stiu daca o dovedeam. Este cu adevarat un roman solicitant, sau cel putin asa a fost pentru mine. Nici nu stiu de unde sa incep sa vorbesc despre el avand in vedere faptul ca oricum nu pot spune ca i-am inteles toate secretele. Unul dintre personajele din roman sufera de schizofrenie si la un moment dat am avut impresia ca insusi romanul sufera de aceasta boala. Asta este impresia generala pe care mi-a lasat-o si nu cred ca voi gasi cuvinte sa o descriu mai bine de atat.

Citind Joseph Anton am ramas oarecum cu impersia ca toate controversele starnite in jurul acestui roman sunt oarecum nejustificate. Si totusi, acum realizez ca un astfel de roman nu ar fi putut avea decat doua variante de destin: sa nu fie absolut deloc bagat in seama, neinteles si evitat sau sa starneasca furtuna pe care o stim deja. Am ajuns la concluzia ca Salman Rushdie nu este o victima. Romanul este conceput ca sa instige, sa impresioneze, sa atraga atentia. Un fel de, go big or go home, daca vreti.

Cu greu am reusit sa intru in atmosfera cartii, sa imi doresc sa o citesc mai departe, sa vreau sa stiu mai multe despre personaje. Povestea se schimba atat de des incat in prima jumatate a romanului pare sa domneasca un haos prin care cititorul inoata cu mare greutate. Am fost ferm convinsa la inceput ca voi face parte dintre cititorii care nu au inteles si nici nu vad ce ar putea intelege din acest roman. Si totusi, la un momen dat aceste sentimente s-au schimbat, pe masura ce povestile din carte se impletesc si incep sa aiba sens. Si poate, cel mai atragator pentru mine, a fost faptul ca am descoperit ironia si cinismul din spatele povestilor din roman, am descoperit o satira complexa a societatilor ghidate orbeste de religie, a bigotismului si prejudecatilor rasiale. Am inteles asadar de ce, pentru unii credinciosi musulmani, romanul este intolerabil si de neiertat.

Prin facultate am avut o prima tentativa de a citit acest roman, atunci in limba engleza. Stapanesc limba engleza foarte bine si sunt mereu adepta lecturii cartilor in limba lor originala (acolo unde cunostintele mi-o permit) dar in acest roman m-am impotmolit. Si pana de curand am crezut ca-i de vina povestea in sine dar am realizat acum ca e vorba de limbaj. Rushdie insusi recunoaste ca i se pare interesant sa ofere un roman (si ulterior mai multe) al carui limbaj sa fie pe alocuri de neinteles. Autorul se foloseste din plin de expersii, cuvinte si mai ales aluzii de neinteles pentru o parte dintre cititorii sai. Nu suntem cu totii englezi, de origine indiana si in posesia unor cunostinte despre islamism si obiceiuri musulmane. Rushdie sustine ca acesta este farmecul romanului sau si ca cititorii sai vor fi fascinati de elementele necunoscute asa cum copiilor le plac povestile in care unele cuvinte le sunt lor de neinteles. Nu pot spune ca sunt complet de acord cu acest lucru. Am revenit la roman, de data aceasta in limba romana, si pot spune ca m-am chinuit adesea sa-l continui. Unele pagini sunt atat de greu de depasit incat m-am simtit de parca as fi facut un real efort fizic. Si pe langa asta, e foarte frustrant sa nu intelegi aluziile si trimiterile autorului. Citind acest roman, am citit mult si pe langa el, pentru ca unele informatii pe care nu le aveam, ma impiedicau parca sa merg mai departe.

Sunt multe lucruri care merita retinuite din acest roman, iata cateva:

  • Uneori ne luam atat de tare in serios minciunile incat nu mai stim cine suntem cu adevarat. Sunt doi profeti in roman, un barbat si o femeie, ambii reprezentant simbolici ai unei religii, ambii ajungand sa detina mai multa putere decat pot controla. Natura umana nu pare insa sa se impleteasca prea bine cu puterea excesiva (istoria ne-o dovedeste iar si iar) si oameni par orbi si prosti in fata lucrurilor pe care nu le inteleg si de care se tem. Catre sfarsit, unul dintre profetii de care ziceam, mai precis una – Ayesaha – conduce un sat intreg intr-un pelerinaj religios catre Mecca. Oamenii o urmeza fara prea multe impotriviri, pe jos, cu catel si purcel, unii mor pe drum, putini au dubii si majoritatea sunt convinsi ca apele Marii Arabiei se vor deschide pentru ca ei sa treaca. Cand dispar cu totii intre valuri, considera in fanatismul lor ca apele chiar s-au deschis desi e evident ca au murit cu totii. Culmea este ca, pana si unii dintre cei ramasi pe mal sunt convinsi ca au pierdut ocazia de a fi salvati si binecuvantati de dumnezeu. Religia e o arma puternica…asa plina de iluzii cum e ea.
  • Prejudecatile altora impotriva noastra ne sunt atat de adanc inradacinate in suflet incat prea putini oameni reusesc sa depaseasca frustrarea si sa aprecieze faptul ca sunt diferiti. Intr-o realitate de cosmar, unul dintre personaje se transforma intr-un tap hidos – un simbol de fapt pentru marginalizarea pe care a resimtit-o toata viata si imposibilitatea de a se integra intr-o societate diferita de cea in care s-a nascut.
  • Foarte induiosator a fost episodul in care Saladin Chamcha se regaseste pe sine numai cand este pus in fata pierderii inevitabile a trecutului – moartea tatalui sau. Si in realitate se intampla acest lucru mult prea des – nu apreciem ce am avut decat dupa ce l-am pierdut.

Si totusi, in ciuda incapacitatii mele de a face un rezumat decent acestui roman, trebuie sa recunosc ca m-a uimit si impresionat, mi-a placut si displacut in egala masura. Nu cred sa fi citit vreodata ceva atat de complex, care dezbate atat de multe teme delicate atat de sincer si fara inhibitii. Ma bucur ca am reusit sa o citesc pana la capat si sper ca intr-o zi, cand voi putea sa o recitesc, sa fiu in stare sa si scriu despre ea.

Despre Joseph Anton – ganduri de lectura

Titlu original: Joseph Anton
Traducere in limba romana: la editura Polirom
De cumparat in limba romana: 67.95 lei (eu am prins o reducere si am luat-o cu vreo 50)
De cumparat in limba engleza: aici la 21.23 euro

S-a gandit la scriitorii pe care-i iubea si a incercat combinatii cu numele lor. Vladimir Joyce. Marcel Beckett. Franz Sterne.  A facut liste de astfel de combinatii si toate sunau ridicol. Apoi a gasit una care suna mai bine. A scris, unul langa altul, prenumele lui Conrad si Cehov si iata-l: numele lui pentru urmatorii unsprezece ani. […] Incerca sa se obisnuiasca cu ce inventase. Isi petrecuse viata botezandu-si personajele fictive. Acum, botezandu-se pe sine, se transformase si el intr-un soi de personaj fictiv.

Joseph Anton este alter ego-ul lui Salman Rushdie in aceasta carte autobiografica pe care am asteptat-o atat. Stiti deja ca imi place sa citesc memorii si jurnale iar cand este vorba de unul dintre scriitorii mei preferati, cu atat mai mare este curiozitatea. Si intradevar Rushdie nu m-a dezamagit pentru ca isi scrie la fel de interesant povestea proprie precum scrie si povestile sale imaginare.

La inceputul lecturii am fost usor descumpanita (o stare care s-a pastrat de fapt pana spre sfarsitul cartii) – Rushdie scrie despre el insusi la persoana a treia ceea ce m-a facut sa simt in permanenta o oarecare reticenta fata de autor. Trebuie sa va spun ca eu atunci cand citesc ma indragostesc de autori la fel de mult ca si de opera lor si din acest motiv, poate, abordarea lui Rushdie mi s-a parut aroganta si rece. Pana la urma memoriile sunt intens personale si nu vad rostul in a le scrie la persoana a treia cand este clar ca desi tu esti naratorul, nu esti omniscient. Spre sfarsitul cartii am inteles insa, care ar putea fi motivul acestei detasari de propria lui istorie. Ma gandesc ca dupa atatia ani de teama si viata sub supravegherea altora, simti nevoia acuta sa faci un lucru asupra caruia sa-ti exerciti doar tu controlul. Si ce alt rol e mai potrivit pentru asa ceva decat acela de narator omniscient?! In acelasi timp, poate ca autorul a simtit nevoia acestei detasari, poate a vrut o carte mai putin emotionala si personala decat s-ar fi asteptat lumea. Poate a crezut ca a avut parte de destule drame in viata reala si nu era cazul sa le transpuna si in carte. In orice caz, povestea i-a iesit bine. A reusit sa nu se victimizeze in exces (desi poate ca ar fi avut motive s-o faca), am aflat lucruri interesante despre cele intamplate in perioada in care a fost sub amenintarea fatwei. Mai degraba a fost extrem de emotiv in pasajele despre viata sa privata. Desigur, pe alocuri am zambit la mici razbunari personale. Mi s-a parut destul de urat insa felul in care a descris-o pe cea de-a doua sotie Marianne.

Asa e cand ai nevoie sa fii iubit. Ajungi sa ai viziuni ale raiului si sa nu crezi cand ochii si urechile iti spun ca esti in iad.

E urat sa-ti speli rufele in public in felul asta si chiar daca-i vorba de Salman Rushdie, tot nepoliticos si cam badaran mi se pare. De fapt, cred ca SR nu mi-ar fi prea simpatic din punct de vedere personal. O vreme am avut o problema cu chestia asta…citindu-i aceasta carte ma gandeam ca l-am cam coborat de pe piedestalul imaginar al autorilor care-mi plac si ma simteam oarecum obligata sa nu-mi mai placa ce a scris doar pentru ca mi-este el antipatic. Dar pana la urma mi-am venit in fire si mi-am dat seama ca (1) nu are nici o importanta daca mi-e antipatic sau nu, de scris, scrie pe sufletul meu si (2) intotdeauna am avut o slabiciune pentru bad boys asa ca nu par sa ma dezmint nici in cazul lecturii. 🙂

Femeile sunt intotdeauna cele care aleg, iar rolul barbatilor este de a le fi recunoscatori daca au norocul sa fie alesi.

Pentru mine, poate cel mai impresionant aspect al acestei istorii a fost felul in care SR si-a pastrat integritatea cu incapatanare si chiar irational uneori. A refuzat cu indarjire sa-si “ceara scuze” pentru Versetele satanice (si pe buna dreptate, ce motiv ar fi avut s-o faca?), a refuzat sa cedeze in toate ocaziile in care i se propunea sa se dezica de cele scrise, sa faca uitat sau sa ascunda in vreun fel romanul la care muncise atat. Nu a facut compromisuri nici cu edituri, nici cu oameni chiar daca acest lucru l-a costat destul de mult (printre altele – publicarea editiei de buzunar a romanului precum si a urmatoarei sale carti s-au amanat aproape la nesfarsit). A avut niste tentative de a-si scuza lipsa de credinta (sau cel putin asta am inteles eu) dar niciodata nu s-a dezmintit de romanul sau si a sustinut pana in panzele albe dreptul de a gandi si scrie liber. Si toate acestea in conditiile in care era nevoit sa-si schimbe in permanenta domiciliul, sa traiasca izolat de familie si prieteni intr-o perioada in care nu erau disponibile telefoanele mobile (iar cand au fost, erau oricum considerate un risc pentru el) sau internetul. Toate relatiile lui au fost afectate de aceasta izolare fortata si desigur, vietile apropiatilor sai au fost afectate.

Cand pleaca de pe biroul autorului ei, o carte se schimba. Chiar inainte sa fie citita de cineva, inainte ca alti ochi decat ai creatorului sa se uite fie si la o propozitie, este schimbata iremediabil. A devenit o carte care poate fi citita, care nu mai apartine celui care a creat-o. A dobandit, intr-un fel, liber arbitru. Va calatori prin lume si autorul ei nu mai poate face nimic. Chiar si el, cand se uita la propozitiile scrise, le citeste altfel acum, ca ele pot fi citite si de altii. Par niste propozitii diferite. Cartea a iesit in lume si lumea a recreat-o. (in legatura cu Versetele Satanice) In toata perioada cat a scris cartea, a avut tintuit deasupra biroului un bilet adresat lui insusi. Pe bilet scria: A scrie o carte inseamna a face un pact faustian inversat. Pentru a ajunge la nemurire – sau cel putin la posteritate- pierzi sau cel putin iti distrugi viata reala, de fiecare zi.

Aceasta mantra motivanta in timpul scrierii s-a dovedit a fi premonitorie – poate prea mult! Acesta a fost primul fragment care m-a facut sa ma gandesc la faptul ca poate lucrurile nu sunt descrise intocmai cum s-au intamplat, ci usor (sau poate mai mult?) romantate. Este si unul dintre motivele pentru care n-am inteles folosirea persoanei a treia – e clar ca nu se poate pretinde obiectivitate in cazul unei istorii personale si nimeni nu se asteapta la asta. Povestirea “din afara” nu face decat sa adauge o nota de artificialitate textului.

Ar fi foarte multe lucruri de spus despre aceasta carte. De foarte mult timp nu mai fost atat de absorbita de o carte, intratat incat am citit-o cu pixul si post-it-urile in brate. Cred ca SR are un talent extraordinar de a povesti si a transformat pana si cele mai mici detalii intr-o istorie fascinanta – propria lui istorie. Si iti este chiar imposibil sa nu simpatizezi cu el, in ciuda faptului ca uneori pare ca si-o cam cauta cu lumanarea. 🙂

Un om invizibil, redus la tacere, era un spatiu gol, in care toti ceilalti isi puteau revarsa prejudecatile, interesele ascunse ori mania.

In ciuda gravitatii situatiei in care se afla, el nu a fost niciodata un om invizibil, a scris aproape mereu si a scris bine, a incercat sa pastreze o cadenta normala a vietii cotidiene, a relatiilor. Este poate cel mai vestit dintre scriitori, si cine stie daca ar fi beneficiat de o asemenea faima daca nu ar fi existat conflictul acesta.

Incepea sa invete lectia care-l va elibera: ca sa fii intemnitat de dorinta de a fi iubit insemna sa fii inchis intr-o celula in care erai supus unui chin interminabil, din care nu mai aveai scapare.Trebuia sa inteleaga ca existau oameni care nu-l vor iubi niciodata. Si iata ca, la 24 de ani de la publicare, Versetele satanice sunt inca interzise in India.

Eu am citit Versetele in liceu (parca) dar realizez acum ca nu-mi prea amintesc mare lucru asa ca le-am luat din nou (in limba romana de data aceasta) si vreau sa le citesc pana la sfarsitul anului (cat il am inca in minte pe Joseph Anton). Oricum, Rushdie vorbeste cu atat de multa pasiune despre fiecare dintre cartile lui, incat m-a facut sa mi le doresc si poate in curand o sa reusesc sa-mi completez biblioteca si sa-i adaug titlurile lui Rushdie care imi lipsesc.

P.s. Fragmentele in italice sunt citate din carte.

In viata altora – recomandari

Cand viata reala e cam amara …sau saptamana nu incepe tocmai cu bine, nu am alta optiune decat sa-mi bag nasul in viata altora…adica mai precis in carti. Si am doua pe care le rumeg zilele acestea (au fost mai multe dar astea-s principalele). Una este Bread a lui Hamelman – despre care pe voi nu prea va intereseaza ca-i de bucatarie. Am scris despre ea dincolo la bunatati. O tot citesc si rascitesc si ma enerveaza ca am probleme cu matematica implicata in procesul asta al painii (da, trebuie sa stapanesti putina matematica pentru a te descurca cu painea cu maia – cah!).

A doua este mult dorita Joseph Anton pe care o savurez pur si simplu – cu biletele, post-it-uri si note de lectura (de cand n-am mai citit in felul asta!). Si traiesc in viata lui Salman Rushdie, atat de apropiata ma simt de el si atat de bine povesteste! Si imi doresc (din nou) cu ardoare sa-i fii citit toate cartile (si la sfarsitul anului trecut sufeream din pricina asta si iata ca am fost delasatoare si nu am reusit sa le termin). Realizez acum ca am, in prezent, 2 scriitori preferati – Salman Rushdie si Haruki Murakami si vai ce mandra sunt! 😀 dar mi-e si rusine ca nu am citit tot ce au scris ei asa ca gata, promit solemn sa nu-mi mai cumpar nici o carte pana nu le iau pe toate ale lor… Sa vedem, iese ori nu iese? :))

Asa ca hai sa vedeti si voi ce trebuie musai sa-mi mai iau eu in materie de carti, pentru ca desigur nu pot sa mai respir fara ele:

Salman Rushdie – Versetele satanice (am citit-o in liceu in engleza dar nu-mi amintesc mare lucru – efectiv mi-a iesit din minte)

Salman Rushdie – Ultimul suspin al maurului

…doar 2 ca sa nu ziceti ca-s lacoma! 🙂

Pana atunci, iata ce sta la rand la citit si MUSAI terminat pana la anul:

Maya Angelou – Poezii si I know why the Caged Bird Sings

Stephen King – Misterul regelui

Cum se educa fetele in Boemia – Michal Viewgh

Domnisoara Einstein – Philip Sington

Tradarea – Helen Dunmore

 

Salman Rushdie – Pamantul de sub talpile ei

Titlu original: The Ground Beneath Her Feet

Autor: Salman Rushdie
Lungime: 792 pag
Citibilitate: nu prea
Recomand: nu

Am reusit iar sa abandonez un roman…nu am cuvinte sa scriu cat de mare mi-a fost insa dezamagirea de data aceasta. Dupa ce am iubit cu pasiune primele lecturi ale acestui autor, m-am straduit din greu sa ajung la un foarte rusinos mijloc de roman numai pentru a-l abandona cu totul. We simply didn’t bond and that was that!

Romanul este alcatuit pe mai multe niveluri si desi la un moment dat am reusit parca sa le percep pe toate, nu pot spune ca mi-a fost foarte clar.  Naratiunea avanseaza greoi si povestea este destul de nesuferita. S-ar vrea o poveste de dragoste intr-un decor inedit dar nu prea are succes. Nu am reusit nicicum sa ma atasez de personaje, nici macar de sarmanul Rai – naratorul si amaratul personaj care traieste in umbra celebrului(?) cuplu care constituie personajul principal. Desi cartea abunda de descrieri si detalii(uneori biografiile imi intind rabdarea la maxim) referitoare la vietile personajelor, nu am reusit sa le “cunosc” desi m-am straduit sa duc la capat romanul. Nu-mi place cand sunt nevoita sa ma chinui sa agreez un personaj sau o carte.

Nu pot spune ca am apreciat sariturile din metafora in metafora, toate incadrate intr-o mare si haotica alegorie. Pamantul de sub talpile ei este departe de realismul magic pe care il stiu si care imi place. Poate o fi un soi de neo-realism magic, daca asa ceva ar putea exista – intregul roman pare un vis intortocheat, prea greu de clarificat la trezire si nu il consider demn de a-mi mai ocupa nici macar o jumatate de ora din timpul de lectura…si-asa redus considerabil de factorii lumesti.

Imi pare sincer rau dupa acest roman care as fi vrut sa-mi placa. Nu isi merita titlul frumos!

Salman Rushdie – Shalimar Clovnul


Titlu: Shalimar Clovnul
Autor: Salman Rushdie
Lungime: 466 pagini – se simt
Atmosfera: bizara = interesanta+plictisitoare pe alocuri
Citibilitate: destul de scazuta, mai ales prin pasajele politice
Recomand: da, doar daca ati citit si altceva de Rushdie

Libertatea nu e un ceai dansant. Libertatea inseamna razboi.

Am inceput sa citesc acest roman cu pofta unui copil aflat in bucataria bunicii. M-am indragostit de scrisul lui Rushdie…nici eu nu mai stiu cand. Probabil citind Copiii din miez de noapte si apoi din nou citind Harun si marea de povesti desi am fost un pic dezamagita de Seducatoarea din Florenta dar nu intr-atat incat sa renunt de tot la scriitor. Am cautat, ca si alta data elementele de realism magic pe care le iubesc atat de mult. Nu le-am gasit in masura in care mi-as fi dorit dar romanul este cu siguranta unul demn de luat in seama.
Povestea este una in stilul caracteristic Rushdie – razbunare, furie, politica si istorie, toate impletite cu o doza aproape invizibila de romantism si sentimentalism. Initial ai impresia ca va fi vorba despre o poveste de dragoste dar iubirea nu prea se observa decat printre crapaturi si atunci invaluita in amaraciune si/sau furie. In mod ciudat, nu mi-a displacut acest lucru in totalitate desi recunosc ca am sarit peste unele pasaje mult mai politice decat ma intereseaza pe mine. Se vede si aici pasiunea autorului pentru astfel de subiecte.
Tot un motiv recurent la el este haosul care se produce atunci cand diverse confesiuni religioase si/sau culturi se amesteca. Personajele principale ale romanului sunt doi indragostiti care indraznesc sa se casatoreasca in ciuda faptului ca sunt de religii diferite. Desi sunt sustinuti de comunitate si totul pare sa le mearga bine, aceasta diferenta apasa asupra lor si pare a le aduce ghinion. Motivele pentru care acestia ajung intr-o situatie mai mult decat nefericita nu tine strict de diferenta de religie dintre ei dar pare a atarna deasupra lor ca un blestem. De asemenea, pragul dintre modernitate si traditionalism este unul periculos de trecut si concluzia generala este ca aceasta trecere mai bine ar fi evitata.
Nu vreau sa va povestesc prea mult despre ce e vorba, pentru ca e una dintre cartile pe care ar fi pacat sa le cititi stiind despre ce e vorba. Eu una, am asteptat cu nerabdare sa dau peste bucatile din roman care ma interesau cel mai mult si anume cele referitoare la cuplul de care ziceam mai sus si povestea lor, dar pe alocuri, a fost interesanta si educativa si lectia de istorie recenta(conflictele dintre India si Pakistan referitor la provincia Casmir).
Scriitura pare un pic diferita de celelalte carti ale lui pe care le-am citit eu. Parca se impiedica uneori, se pierde in detalii si apoi isi revine admirabil si te surprinde cu pasaje de poveste, la limita dintre realitate si fantastic. Este un roman complex, care trebuie rumegat si citit in liniste. La sfarsit…parca te si simti mandru ca ai reusit sa-l termini. 🙂

Salman Rushdie – Seducatoarea din Florenta

In mod intamplator, am incheiat acest an de lecturi la fel cum l-am inceput: cu Salman Rushdie. Desi Midnight’s Children mi-a placut extrem de mult, nu stiu cum am facut de nu am mai citit nimic de el pana acum cand, fiind dansul in vizita in tara, au aparut niste oferte pe la edituri. Si uite asa m-am apucat si eu de taiat de pe lista carti pe care imi doream sa le citesc.

Despre Seducatoarea din Florenta pot spune ca nu m-a prins de la inceput. Mi s-a parut haotica si cam alandala…imi amintea putin de My name is Red. Cu siguranta nu e o carte de citit in fuga ci una de rumegat. Pe parcurs, m-am atasat de ea si am lasat-o din mana cu parere de rau.

Tot citind-o, privirile-mi alunecau inspre biblioteca unde ma asteapta cuminti primele doua volume din 1001 de nopti. Intr-un fel ciudat, romanul lui Rushdie mi-a trezit pofta pentru cel pe care ma stradui acum sa-l adaug bibliotecii mele. Povesti in povesti, in povesti… imaginatia este personajul preferat de Rushide si pare sa profite de el la maxim. Personajele imaginare isi plasmuiesc singure companioni imaginari, sotii imaginare dar perfect capabile sa-si conduca barbatii, sfinte inchipuite care vindeca boli doar prin puterea propriului parfum.
Ce mi-a placut mult la aceasta poveste este ca toate femeile sunt frumoase – unele de-a dreptul superbe, altele atat de bine descrise incat par frumoase chiar si stiindu-le la o varsta inaintata. sau avand o ocupatie nu tocmai flatanta. Pentru mine, aceasta este the ultimate magic of reading…faptul ca pot vedea frumosul cititndu-l, la fel de bine cum l-as vedea cu ochii.
Rushdie concepe un basm rafinat, scris cu atentie, plin de detalii evident cizelate si bine rumegate. Se stie cu talent si nu te lasa sa uiti asta nici macar pentru un rand. Ca intotdeauna, combinatia de realitate si fantastic presarate cu un pic de ironie,,nu da gres, cel putin nu in ceea ce ma priveste. Cine si-ar fi inchipuit ca in uraciunea asta de perioada in care traim, mai pot fi inventate basme atat de frumoase…

Ce rost au povestile care nici macar nu sunt adevarate?

Eu nu mi-am pus niciodata aceasta intrebare…ce rost au povestile care nici macar nu sunt adevarate? Pai, doar de-aia sunt povesti, nu? Pentru ca nu sunt adevarate. Si fie ca au un rost sau nu, ceea ce conteaza este ca ele ne invata sa ascultam, sa ne bucuram, sa ne intristam, sa citim, sa vedem lucruri ascunse si miraculoase in treburi altfel cam banale, sa traim intr-o fantezie ca si cum ar fi realitate si sa acceptam realitatea mai usor indiferent cat de dificila si uracioasa ar fi.
Am descoperit cu placere aceasta carticica pe care Salman Rushdie a scris-o pentru a-si indeplini promisiunea facuta fiului ca va scrie o carte pe care sa o poata citi si acesta. M-a induiosat povestea ei inca inainte de a o citi caci asa sunt eu…citesc sentimental si ma influenteaza astfel de detalii.
Nu cred insa ca mi-ar fi placut mai putin chiar si fara sa fi stiut acel detaliu. Este o poveste minunata pe care cu greu am lasat-o din mana. Ca intotdeauna in cazul cartilor care-mi plac, mi-as fi dorit sa raman sub plapuma pana o termin. Este intr-adevar o poveste de rumegat la caldurica cu o cana de ceai si pisica-n brate.
Nu am reusit sa ma hotarasc, insa, in ce masura ar putea fi citita si de un copil. Pare totusi un pic prea complexa pentru atentia de scurta durata a copiilor. Personajele sunt multe si complexe, dar sunt bine definite si descrise in detaliu ceea ce e bine pentru ca altfel, avand in vedere si numele lor ciudate, ar fi cam greu de retinut si de deosebit.
Povestea este una fascinanta, tocmai prin abundenta detaliilor si a nouatii personajelor. Pentru un cititor nefamiliarizat cu locuri si personaje din cultura indiana, intreaga poveste pare fantastica si poate un pic inaccesibila. Trebuie intai sa te obisnuiesti cu denumirile si numele folosite pentru ca de-abea apoi sa accesezi realitatea povestii. La sfarsitul cartii exista chiar si un mic index al numelor si ce inseamna ele care e util…mai ales daca il descoperi inainte de a avansa prea mult in lectura, ceea ce la mine nu s-a intamplat. 🙂
Am citit despre realismul magic al lui Rushdie si desi il consider un bun reprezentant al acestui curent literar nu consider Harun ca facand parte din el. Nici un moment, pe parcusul lecturii nu am avut senzatia de realism. Este in mod clar, declarat si fara ascunzisuri o poveste. Cu toate elementele ei componente de la duhuri, animale zburatoare, puteri miraculoase si pana la eroi, printese rapite si finaluri fericite. S-a vorbit mult si despre alegoria acestei povesti. Sincera sa fiu, nu m-am gandit prea mult la alegorii in timpul lecturii. Am savurat pe deplin tara tacerii(Chup) si tara bârfei(Gup), armata formata din carti, oceanul de povesti cu pestii lui sanitari, duhurile care faceau legatura intre lumea trista de “jos” si lumea povestilor. Si nici nu prea vreau sa-mi stric placerea cu analize pe text si dezvaluiri plictisitoare ale sus numitelor alegorii.
E o poveste frumoasa, inedita, plina de fantezie si zambete la tot pasul. Si gata! 🙂 Luati de cititi!

Invidie

In timp ce altii se aflau in mijlocul evenimentelor, ascultându-l pe Rushdie being all charismatic, audiind Seducatoarea din Venetia, punând întrebari stupide si, all in all, bucurându-se de faptul ca sunt bucureşteni si pot participa la tot felul de evenimente interesante(vezi Gaudeamus) fara sa dea 100lei pe transport, eu musteam de ciuda şi invidie consolându-mă cu un nou-achiziţionat teanc de cărţi. Sâc!

salman

avalon

P.S. Se pronunţa [Ruşdi] !

Reality is a question of perspective

“Reality is a question of perspective; the further you get from the past, the more concrete and plausible it seems – but as you approach the present, it inevitably seems more and more incredible. Suppose yourself in a large cinema, sitting at first in the back row, and gradually moving up, row by row, until your nose is almost pressed against the screen. Gradually the stars’ faces dissolve into dancing grain; tiny details assume grotesque proportions; the illusion dissolves – or rather, it becomes clear that the illusion itself is reality.”

Midnight’s Children – Salman Rushdie

Primul roman al anului 2009 a fost cu adevarat o lectura fascinanta si solicitanta. Cred ca mi-a luat aproape 2 saptamani sa termin acest roman si inca o saptamana sa pot scrie ceva despre el.

Citind Midnight’s Children mi-am dat seama ca nu exista realism magic numai la sud americani. Desi este genul meu preferat in ceea ce priveste fictiunea, nu am facut cercetari prea mari asupra subiectului si ramasesem cu impresia ca numai Marquez sau Isabel Allende sunt in stare sa scrie asemenea splendori literare. Iata insa ca lenea mi-a fost pedepsita pentru ca am descoperit in Midnight’s Children o lume fascinanta a realismului magic, o lume puternic influentata de islamism dar si budism. Personajele sunt complexe si atragatoare, fiecare incluzand propria doza de bine si de rau, de realism si de magie desi nu se pot imparti in personaje bune si personaje rele. Mai degraba sunt personaje reale dar in acelasi timp fantastice.
Saleem Sinai, protagonsitul si naratorul acestui roman este real prin uratenie si fantastic prin puterile telepatice; fiecare personaj este impartit in acest fel si parca le iubesti din ce in ce mai mult cu cat le vezi mai urate.
Intr-o mare de simboluri si motive, romanul dezvaluie insa o lectie de istorie, o alegorie a formarii Indiei moderne. Povestea unui singur copil, deosebit e adevarat caci se naste in momentul in care India isi optine independenta, devine povestia Indiei. In India celor un milion de zei totul este posibil, asta iti ramane in minte citind aceasta carte si intamplarile din roman, desi evident fictive, par atat de reale.
Recomand din suflet acest roman; desi, poate ca la inceput va parea cam dificil de citit, pe masura ce faci cunostinta cu personajele si mai ales cu naratorul care se autoproclama un fel de Seherezada, nu te mai poti dezlipi de el. Un punct in plus pentru mine a fost sa descopar ca romanul este semi autobiografic, anul nasterii lui Saleem fiind anul nasterii lui Rushdie, care ii imprumuta personajului caracteristicile sale dar si Bombay-ul propriei copilarii.
In romana, cartea este tradusa de Radu Paraschivescu la editura Polirom. Eu una nu am vazut-o caci am citit cartea in engleza dar trebuie ca a fost tare curajos acest traducator…eu nu m-as fi incumetat sa o traduc. Mi-a parut perfecta asa cum era…
Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.