Category Archives: Valluntar

vALLuntar 2013 si un reading update

Azi noapte s-a terminat campania vALLuntar si odata cu ea si micul concurs pe care l-am organizat la inceputul ei. Am avut 7 recenzii scrise pentru campanie si fiecare dintre ele a reusit sa stranga minim 15 comentarii. Asta inseamna ca voi avea 7 copacei plantati in numele blogului (iuhuuu) – ce pacat ca nu-i pot planta exact aici in fata blocului ca sa ma bucur de ei tot timpul.

Daca va intereseaza, in campania vALLuntar s-au strans aproximativ 4000 de comentarii, care se vor materializa in 230 de copaci – o mica padurice care sa ne rascumpere macar o parte din pacatele pe care le facem consumand atat de multa hartie. 🙂 Din punctul meu de vedere, editura ALL a avut anul acesta o idee geniala cu aceasta campanie de plantare a copacilor si nu pot decat sa sper ca o va repeta si la anul si in anii ce vor mai veni. O sa fac tot posibilul sa particip mereu la campania vALLuntar.

Anul acesta. am avut un total de 130 de comentarii la cele 7 recenzii (excluzandu-le pe ale mele) pentru care va multumesc din tot sufletul. Imi cer si scuze ca nu v-am raspuns fiecaruia in parte, stiu ca asa este frumos si politicos. Initial am vrut sa o fac si apoi mi-am dat seama ca vor fi foarte greu de organizat si numarat la sfarsit daca adaug si eu comentarii si ar fi insemnat sa pierd extrem de mult timp cu organizarea tragerii la sort pentru concurs. Toate cele 130 de comentarii au fost incluse intr-o lista si amestecate de catre Random.org. Cei care au comentat la toate recenziile au avut astfel mai multe sanse. Tot random a ales apoi castigatorul – numarul 83 – Ana Manescu careia ii voi trimite pachetul de carticele cu care v-am tot amenintat.

Va multumesc inca o data pentru copacei si va mai astept si alta data la comentat si castigat (voi mai avea, din cand in cand, carti de dat).

Cat despre mine, saptamanile acestea m-am straduit sa citesc in mare parte numai carti care ar fi putut participa la campanie. Din pacate nu am putut sa postez mai multe recenzii (asa cum as fi vrut). Mai am pe lista insa o multime de carti de la editura All pe care vreau sa le citesc. Chiar in viitorul apropiat vor urma Factorul groazei si Cuvinte de iubire. De fapt, planuiesc sa citesc toate cartile din colectia Iubiri de altadata, o colectie care-mi place nespus si este exact pe sufletul meu.

Mai am in plan sa revin putin asupra cartilor Philippei Gregory. Am terminat chiar azi Doamna apelor (The Lady of the Rivers) si mi-am amintit astfel cat de mult imi plac romanele acestei autoare.

Tot saptamana aceasta am inceput si Ultima imparateasa de Anchee Min. Am un audiobook in limba engleza si ascult in fiecare zi cate putin, pe drum, venind de la servici. Stiti deja ca am o fascinatie in ultimul timp pentru aceste autoare care includ in romanele lor elemente din cultura chineza. De Anchee Min am mai citit in anii trecuti – Imparateasa orhidee si Perla Chinei. Amandoua mi-au placut foarte mult, mai mult decat cea pe care o citesc acum, care mi se pare destul de plictisitoare.Din aceeasi categorie, am terminat saptamana trecuta un audiobook dupa o carte de Amy Tan – Clubul norocoaselor. La fel ca si in cazul lui Anchee Min, nu pot spune ca mi-a placut cine stie ce romanul. Amy Tan a scris altele care mi-au placut mai mult: Fiica tamaduitorului de oase si Cele o suta de simturi secrete.

Si, last but not least, am terminat si Sinuciderea fecioarelor, o carte foarte faina a lui Jeffrey Eugenides si a treia pe care o citesc intr-o perioada scurta de timp (celelalte fiind Middlesex si Intriga matrimoniala).

Si cam asta ar fi update-ul. Voi ce mai cititi?

Print Friendly

Omul invizibil – Ralph Ellison (vAlluntar)

Pe ultima suta de metri de campanie vALLuntar, mi-am zis sa va povestesc despre acest roman care mi-a dat mari batai de cap si pe care nu credeam ca-l voi termina vreodata. Atunci cand l-am primit, credeam ca este cu totul altceva si am fost surprinsa sa gasesc un roman dificil, complex si plin de simboluri. Am fost tentata sa zic ca nu mi-a placut dar ar fi pacat sa spun asta pentru ca l-am citit totusi pana la capat, spre sfarsit cu nerabdare chiar.

Ralph Ellison scrie un roman despre o societate pe care noi o cunoastem numai din carti sau de la televizor, despre o cultura pe care nu putem decat sa presupunem ca o intelegem. Personajul principal al acestei carti este un tanar negru, in America, la inceputul anilor 30. Desi sclavia fusese deja abolita de ceva timp, mentalitatea este greu de schimbat astfel incat el si multi asemenea lui se lupta in continuare pentru a-si declara si demonstra egalitatea si drepturile intr-o societate alba. Tanarul protagonist al romanului nu are nume si aproape ca nici istorie personala nu are. Este reprezentantul rasei lui intr-un mod impresonal dar foarte personal in acelasi timp. Lupta sa cu societatea este una impresionanta si trebuie sa spun ca acum, dupa ce m-am gandit ceva timp la cele citite, mi-am dat seama ca personajul nostru ar putea sa fie oricine. El nu se poate adapta unei societati conformiste, nu-si gaseste locul nici printre ai sai dar nici in lumea larga, se considera invizibil pana la punctul in care se si comporta ca atare. La sfarsitul romanului, il gasim pe acest personaj retras, traind in singuratate, apreciind mai presus de orice propria sa complexitate si individualitate careia vrea sa-i ramana fidel chiar si atunci cand va iesi din aceasta izolare autoimpusa.

Imi este destul de greu sa va scriu despre aceasta carte pentru ca nu este un roman care sa se parcurga cu sufletul la gura, nu este un roman de relaxare. Scenele si personajele au semnificatii adanci si care necesita o oarecare atentie si disciplina de lectura. Am vrut sa v-o recomand insa pentru momentele in care simtit nevoia sa cititi ceva mai “greu”, ceva care sa va dea de gandit, sa va faca sa va reconsiderati anumite pareri si sa va provoace.

Gasiti cartea pe site-ul editurii All, la 45 lei. Este o carte lunga, are peste 500de pagini, deci fiti pregatiti sufleteste atunci cand o comandati.

Cartea este ultima despre care scriu in cadrul proiectului vALLuntar, iniţiat de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA astfel incat va rog frumos sa comentati. La 15 comentarii, mai plantam inca un copacel.

De asemenea, vreau sa va multumesc tuturor pentru comentariile de pana acum. Datorita voua am reusit sa obtin deja 6 copacei. Sper sa-l fac si pe al 7 lea ca sa nu fie numar par. 😀 Mai aveti timp pana pe 23martie sa comentati. Nu am uitat nici de concurs! Pot sa va spun de pe-acum ca una dintre cartile din pachetul pe care-l voi oferi unui comentator norocos este chiar aceasta despre care am vorbit azi! 😀

Print Friendly

Ce mi-as lua

Ce mi-as lua eu azi…daca ar fi sa profit de reducerile de 8 martie… dar n-o sa-mi iau pentru ca sunt la dieta de cumparaturi & co: 🙁 

Joshua Foer – Memoria inteligenta

 

Pearl S. Buck – Mama

 

Nigela Lawson – Gateste cu pasiune

prostii de la Farmec pt ca au reducere 25%

prostii de la Apidermin pentru ca ofera cadou un set de bunatati

P.s. la inceput am vrut sa fac doar o lista de carti…dar sper ca o sa-mi iertati si scaparile femeiesti 🙂

 

In alta ordine de idei…nu uitati sa comentati pe la recenziile pentru campania vALLuntar:

Oracolul – Valerio Massimo Manfredi

 

Oi infuriate – Katjia Lange Muller

Capatul cercului – Tom Egeland

Povestea Tibetului

Armata pierduta – Valerio Massimo Manfredi

 Sange regesc – Vanora Bennett

Multumesc! Va pup…have fun today ca parca-i mai cald decat pana acum! 🙂

Print Friendly

Oracolul – Valerio Massimo Manfredi (vAlluntar)

Cand v-am povestit despre Armata pierduta, va ziceam ca mi-am ales doua romane ale acestui autor si iata ca reusesc sa va scriu doua vorbe si despre al doilea care a fost foarte diferit si m-a surprins destul de mult – Oracolul. Ma asteptam la inca un roman istoric dar am dat peste un thriller pe care l-am citit pe nerasuflate (asa cum le si sta bine thriller-elor) desi nu a avut nimic in comun cu ceea ce imi inchipuiam eu ca voi citi.

Povestea este destul de simpla, personajele sunt bine conturate desi nu pot spune ca a fost vreunul care sa iasa in evidenta. Actiunea se desfasoara pe teritoriul Greciei iar subiectul este destul de neclar in marea majoritate a timpului. Cunosti personajele, vezi actiunea desfasurandu-se dar parca nu prea poti spune clar incotro se indreapta. Initial este vorba despre descoperirea unui important si foarte vechi vas de aur, apoi atentia este redirectionata catre un grup de tineri care intra in buclulc cu autoritatile. Lucrurile se precipita intr-un mod destul de urat si viata tuturor este intoarsa pe dos definitiv. Apoi ne teleportam in viitor unde firul actiunii este reluat (din cine stie ce motiv). Actiunea este destul de des palpitanta, de ce sa nu recunosc, si o citesti pentru ca vrei sa afli intr-un final care-i legatura cu prima parte a cartii. Totusi, cele mai interesante pasaje sunt cele in care autorul se foloseste de vastele sale cunostinte arheologice si istorice si in Oracolul isi fac totusi loc cateva trimiteri catre istorie si mitologie greaca iar acestea au fost pentru mine sarea si piperul acestui roman.

Am fost foarte dezamagita de finalul romanului, cand, in loc sa se clarifice toate legaturile, sa se aranjeze toate la locul lor, explicatiile sunt enervant de vagi si deznodamantul este insuficient. Daca sfarsitul ar fi fost diferit, cartea ar fi avut cu siguranta parte de o recenzie mult mai laudativa, dar in conditiile acestea pot spune chiar ca m-am enervat peste masura cu ea, atunci cand am terminat-o. Manfredi nu este lipsit de talent, nici de idei, nici de pregatire si totusi iata ca nu definitiveaza thriller-ul si nu-ti da satisfactia aceea pe care o astepti la sfarsitul unui astfel de roman. Mi s-a parut ca totul a fost pentru nimic, si orice ar fi fost bun la carte parca s-a anulat din cauza sfarsitului. Sau cine stie, poate ca nu am priceput eu subtilitatile Daca voi l-ati citit si ati inteles ce s-a intamplat de fapt, va rog iluminati-ma. 🙂

Singurul motiv pentru care v-am scris despre aceasta carte este pentru ca participa la campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. Sper sa mai strang cu el inca 15 comentarii pentru un ultim pomisor.

De asemenea, nu uitati ca ofer un pachet de carti unuia dintre cei care au comentat la cele 5 recenzii de pana acum (Sange regesc, Oi infuriate, Armata pierduta, Povestea Tibetului, Capatul cercului). 

Voi ce ziceti, ati avut vreo carte care sa va enerveze efectiv? Pe care v-a venit s-o aruncati cat colo atunci cand ati terminat-o?

Print Friendly

Armata pierduta – Valerio Massimo Manfredi (vALLuntar)

Titlu original: L’armata perduta (2007)

Publicata in limba romana la editura All.

De cumparat in limba romana: 30 lei pe site-ul editurii All

De cumparat in limba engleza: 10 euro

De cumparat pentru Kindle:The Lost Army 7.59 dolari.

 

 Dupa cum v-am povestit in postarea anterioara, am o pasiune din ce in ce mai mare pentru cartile si romanele istorice, drept pentru care ma trezesc mereu dorindu-mi si citind astfel de carti. Pe Valerio Massimo Manfredi l-am cunoscut citind Alexandru cel Mare, o carte careia cu greu ii pot reprosa ceva si poate printre primele romane istorice pe care le-am citit. Astfel, bantuind pe site-ul editurii All dupa ceva nou si interesant mi-am zis ca nu pot da gres cu acest autor si am ales 2 dintre romanele lui.armata pierduta

Armata pierduta a fost insa o experienta diferita de alte romane istorice pe care le-am citit pana acum. Manfredi este un scriitor al carui talent se indreapta foarte mult catre descrieri – atat de peisaje cat mai ales descrierile campaniilor si luptelor. Nu este ceva ce m-as fi asteptat sa-mi placa dar iata ca el reuseste sa le scrie in asa fel incat sa mentina chiar si interesul unei fete care se plictiseste usor.

Romanul pierde insa destul de mult la capitolul suspans. Citind despre o armata al carei drum greoi prin munti pare sa tina la nesfarsit (nici macar luptele cu populatia indigena nu par sa se mai termine), e greu sa crezi ca ceva interesant se va intampla vreodata. Dar, partea buna este ca, interesanta este chiar maniera in care aceasta armata se dezvaluie in fata cititorului. Fiecare personaj prezentat nu este decat o marunta rotita in marele mecanism al razboiului si intr-un fel…trebuie sa privesti intreaga armata a celor zece mii ca pe un personaj in sine. Suspansul si interesul sunt trezite din dorinta instinctiva de a-i vedea ajunsi cu bine la destinatie, de a ti se dezvalui in sfarsit un final fericit pentru acesti soldati atat de incercati de lupte si vreme. Armata celor zece mii este de fapt, chiar un personaj istoric real care a luptat impotriva Imperiului Persan. Manfredi le cunoaste indeaproape povestea pentru ca, arheolog fiind, a cercetat si documentat in realitate drumul facut de aceasta armata in anul 400 i.H. Tocmai aceasta pregatire pe care o are ca istoric, face din descrierile lui Manfredi niste pasaje interesante si realiste – de la descrierea unei mantii albe si pana la ciocnirile brutale ale armatelor.

O alta bila alba primeste acest autor pentru punctul de vedere abordat. Povestea acestei campanii nesfarsite este spusa prin ochii unei femei, iubita unuia dintre soldati. Acest lucru schimba cu siguranta perspectiva foarte mult si Manfredi se straduieste sa adauge povestii acea atingere feminina atat de diferita de un punct de vedere barbatesc. Fata adauga povestii o dimensiune emotionala, intuitiva si delicata care ar fi fost cu totul inexistenta daca povestea ar fi fost spusa din punctul de vedere al unui soldat. Mi-a placut mult abordarea aceasta, mi s-a parut potrivita pentru a face dintr-un roman sec despre niste fapte istorice, o poveste interesanta si pe alocuri induiosatoare chiar. Mi-a placut pana si sfarsitul, destul de vag si inconjurat de mister…dar in acelasi timp un sfarsit pe care il prevezi oarecum, il simti apropiindu-se pe masura ce romanul se indreapta catre ultimele pagini. In sufletul tau de cititoare sentimentala (adica eu), stii ca nu se poate termina atat de trist.

 Ma intreb in ce masura ar putea fi agreat acest roman de catre un cititor nepasionat de istorie si realizez ca probabil nu ar fi o alegere buna pentru acesta. De asemenea, am citit pareri conform carora trebuie sa fii de gen masculin ca sa iti placa Manfredi – de parca ar exista o delimitare intre romanele istorice pentru barbati(centrate sa zicem pe lupte, razboi, soldati,arme) si cele pentru femei(care au ca subiect principal intrigi, povesti de dragoste).  E adevarat ca nu este genul de roman care sa te faca sa te indragostesti (la prima vedere) de istorie dar mie mi-a placut mult si l-am citit la fel de pe nerasuflate ca si pe romanele Philipei Gregory.

Trebuie sa va spun si lucrul care m-a cam suparat la cartea aceasta. Sunt destul de multe greseli de tiparire – diacritice inlocuite intre ele, cuvinte si litere lipsa. Stiu ca e un lucru mic dar pe mine chiar ma supara astfel de chestii, imi strica lectura.

Acestea fiind spuse, aflati ca si ceasta recenzie face parte din campania vALLuntar, iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA asa ca poftiti de comentati ca sa mai plantam un pomisor.

Va amintesc de asemenea, ca fiecare comentariu va garanteaza o participare la tombola din Tara mea, care va avea ca premiu un pachet de carti. 🙂

 Si ca sa aveti ce comenta, va intreb: credeti ca exista romane scrise pentru barbati si altele scrise pentru femei? Credeti ca autorul se gandeste la publicul tinta, livrand o carte ca pe orice alt produs? Mintea imi zboara imediat la fenomenul chick-lit si in partea opusa, pentru barbati, ma gandesc la romanele lui Sven Hassel. …dar ce valoare au aceste carti? Exista printre ele si unele care isi depasesc statutul de roman pe care-l citesti doar pentru a te deconecta?

Print Friendly

Povestea Tibetului. Convorbiri cu Dalai Lama

Cand eram in scoala, nu-mi amintesc sa-mi fi placut istoria in mod deosebit. De fapt, tin minte sigur ca aveam mari dificultati in a retine datele si tot ce tinea de numere. Am si acum aceeasi problema. Poate ca daca as fi reusit cumva sa ma concentrez pe istorie fara sa ma simt frustrata de faptul ca nu tin minte numere, as fi descoperit inca de pe atunci cat de mult imi place. Si nici nu-i de mirare daca stau sa ma gandesc. Bunicul meu a fost profesor de istorie, si destul de pasionat de subiect daca imi aduc eu bine aminte. Pe masura ce trece timpul, din ce in ce mai multe lucruri din viata mea par sa devina asemanatoare cu viata parintilor sau a bunicilor mei. Uneori ma gandesc ca nu exista degeaba zicala aceea cu “sangele apa nu se face”.

Revenind insa, cartea despre care va voi povesti astazi este un volum impresionant pe care va recunosc – nu l-am terminat. Cartile de istorie nu se citesc in aceeasi maniera cu fictiunea, fie ele chiar si atat de bine scrise cum este aceasta. Thomas Laird este un jurnalist si asta se simte. Povestile lui sunt antrenante si interesante si desi este plina de informatii istorice, daca esti macar un pic pasionat de subiect, nu te vei plictisi.

povestea tibetului

Cartea este prezentata sub forma unor interviuri pe care autorul le-a sustinut cu Dalai Lama pe parcursul a mai multi ani. Printre aceste scene de discutie in care umorul lui Dalai Lama surprinde si intelepcinuea lui impresioneaza, Laird povesteste despre Tibet, despre peisajle acestei tari, despre istoria si oamenii ei. Unele informatii sunt greu de urmarit, sau au fost pentru mine intrucat nu stiam mai nimic despre Tibet si inca nu pot spune ca stiu…astept cu nerabdare sa termin cartea. Ritmul meu de lectura este foarte lent in cazul ei pentru ca nu ma simt in stare sa citesc prea mult deodata…vreau sa fiu atenta si sa absorb cat mai multa informatie. De asemenea, necitind doar pentru relaxare (in acest caz) ci si pentru a invata, nu pot sa ma indrept oricand catre acest volum ci doar atunci cand am mintea linistita si sunt odihnita.

Am decis insa sa va scriu despre carte, fara sa o termin, pentru ca imi place foarte mult si am vrut sa v-o recomand in cazul in care va este dor sa invatati ceva nou. Eu patesc asta ades…de cand nu mai sunt la scoala, simt mereu nevoia sa invat ceva, acum ca nu mai este obligatoriu.  🙂 Patiti si voi asa? Va mai este din cand in cand dor de scoala? Dor de invatat ceva nou? Dor de senzatia aceea minunata cand acumulezi informatii noi si pretioase si te bucuri de ele? Eu una sper sa nu pierd niciodata dorul acesta.

Cartea este 50 lei pe site-ul editurii All, are 450 de pagini si este in format mare.

Dupa cum probabil va asteptati, cartea face parte din proiectul vALLuntar, iniţiat de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA astfel incat va rog frumos sa comentati. La 15 comentarii, mai plantam inca un copacel (acesta va fi al 4lea).

Print Friendly

Sange regesc – Vanora Bennett

Stiti deja ca-mi plac romanele istorice, cu precadere cele care fac referire la istoria Angliei asa ca nu va fi o surpriza pentru nimeni faptul ca am ales sa citesc acest roman. Acum mult timp, cand ma uitam pentru prima oara pe site-ul editurii All, aceasta a fost printre primele carti care mi-au atras atentia. Il am in casa de aproape un an si totusi inca nu il citisem. Ma uitam mereu la el si ma gandeam ca nu are cum sa fie la fel de bun ca si romanele Philippei Gregory, ca voi fi dezamagita. Apoi, cu timpul, mi-am zis si ca este mult prea lung (are 600 de pagini) – uitasem cat de usor se citesc romanele istorice scrise bine.

 Romanul este construit in jurul povestii Catherinei de Valois, printesa a Frantei si sotia regelui Henric al Vlea. Catherine a trait intr-o epoca destul de tumultoasa atat pentru Franta cat si pentru Anglia. Razboiul dintre cele doua tari le afectase deja foarte mult. Imaginile din roman incearca sa exprime acest lucru, atat Londra cat si Parisul fiind descrise destul de trist. Parisul este chiar comparat cu cel dinainte de asediul englez – la inceputul romanului este un oras de vis, pe care Catherine il tine mine ca fiind cel mai frumos oras din lume. La sfarsit insa, cand il aduce pe fiul ei aici, acesta este dezamagit, neregasind in Paris nimic din povestile minunate ale mamei.

sange regesc

Fiica regelui Frantei (Carol Nebunul), Catherine se casatoreste cu regele care ii cotropise tara – Henric al Vlea, intr-o incercare de a impaca cele doua parti si pentru ea personal, de a scapa dintr-o familie cu probleme. Catherine viseaza la dragoste si se incanta cu gandul ca va fi regina Angliei dar, din nefericire, adevarul o loveste destul de tare si viata ei se amaraste parca din ce in ce mai mult. In acelasi an in care sotul ei va muri, ea da nastere celui care va fi Henric al VI-lea – rege al Angliei si Frantei in acelasi timp (desi doar cu numele). Isi concentreaza energia aspura cresterii acestui copil orfan de tata intr-o tara de (ceea ce ea numeste) barbari. Reuseste insa, printre picaturi, sa se indragosteasca de un vels, pe care il cunostea din copilarie dar este mult sub rangul ei. Povestea de dragoste a celor doi este una destul de nefericita initial pentru ca in acea perioada, sa fii vaduva era foarte dificil (chiar daca este mama printului mostenitor). Situatia politica precara din cele doua tari, nu ii usureaza cu nimic viata, trezindu-se adesea in conflict cu diverse personaje care vor sa profite de pozitia ei.
Am incercat tare mult sa-mi placa de Catherine. As fi vrut sa gasesc regina curajoasa despre care citisem dar nu a fost cazul. Vanora Bennet ii picteaza un portret care lasa mult loc de interpretari. Catherine este slaba si cam smiorcaita, nu are tupeul sa-si sustina punctul de vedere, se teme de toata lumea, este timorata si frustrata, nu reuseste sa invete decat foarte greu limba engleza si asta ii ingreuneaza viata si mai mult. Atitudinea ei este aproape mereu una delasatoare si din acest motiv nu prea mi-a fost draga. Nici macar nu am reusit sa-mi fie mila de ea…intrucat mi se parea mereu ca nu face nimic sa se ajute, isi plange doar de mila. In special in ceea ce-l priveste pe fiul ei, mi s-a parut ca nu s-a comportat cum m-as fi asteptat de la o regina si o mama (desi sustine, desigur, ca ar face totul pentru el). E adevarat si ca, dupa spusele povestii, a cam crescut de izbeliste si fara o imagine feminina care sa-i inspire calitatile de care are nevoie o regina. Oricum, si sursele istorice spun ca regele Henric al VI-lea (fiul ei) a fost un rege bland, fara foarte multa initiativa si inclinat catre emotivitate. Nu putem spune insa ca a fost numai vina ei avand in vedere ca oricum bunicul sau (regele Frantei de care ziceam mai sus) fusese nebun.
Cat despre povestea ei de dragoste cu Owain Tudor, aceasta este descrisa foarte romantic. Regina este cu adevarat indragostita de intendent si se comporta ca atare – nebunesc si cu neatentie. Desigur, e frumos sa fii iubita dupa ce atata timp ai fost ignorata si desconsiderata. As fi vrut insa ca aceasta regina (personajul din carte evident) sa fie mai puternica, sa isi ia singura apararea, sa nu astepte mereu de la altii sa o salveze. Pentru o regina din al carei sange s-a nascut un rege si mai tarziu dinastia Tudorilor, descrierea din romanul asta nu o prea flateaza.

In fine, nu va mai ametesc cu povestea. E faina, cititi-o daca va pasioneaza subiectul. Sunt cateva scene cu adevarat savuroase; mi-a placut in mod deosebit scena de la final cand mama Catherinei, batrana si bolnava, il infrunta pe unul din capitanii desemnati de cumnatul ei (care o ura) pentru a o supraveghea. Nu va spun mai multe, ca-i fain sa citesti fara sa stii detaliile. Din cate am citit eu, fictiunea tine destul de mine sirul intamplarilor reale. Este desigur romantata si cu multe detalii adaugate. Vanora Bennet scrie foarte bine, aproape la fel de bine si mi-a placut mult. De-abea astept sa-mi pice in mana si alte romane de-ale ei. Romanul de altfel este foarte “ecranizabil:, ar fi fain sa se faca si un film dupa el. Cartea este 40 de lei pe site-ul editurii.

Aceasta recenzie face parte din campania vALLuntar, iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA asa ca poftiti de comentati ca sa mai plantam un pomisor. La cat de lung e romanul asta, ar trebui sa plantam vreo 10 ca sa ne rascumparam pacatele. :))

Hai sa va dau si o tema de discutie daca tot va pun sa comentati:

 Am ramas din nou uimita de faptul ca fetele atat de tinere erau maritate si se astepta de la ele nu numai sa toarne copii pe banda dar si sa se comporte ca niste adevarate doamne. La numa 16-17-18 ani ele aveau deja experienta de viata pe care in epoca noastra o au femeile de 30-35. Catherine chiar moare la 37 (parca) dand nastere unui alt copil. Alteori, pe la 25 de ani aveau deja peste 4 copii, cu cat mai multi cu atat mai bine. Cum sa fi fost viata lor chiar nu-mi pot imagina…imi amintesc de mine cat de prostanaca eram la 18 ani…habar n-aveam de nici unele. Iar printul, la 4 ani avea deja o armura si sabie facute pt el, la varsta de 7 ani era indepartat din casa mamei sale si crescut printre preceptori si companioni barbati. Micul Henric este incoronat rege pe la 9-10 ani si se asteapta de la el sa se comporte cu demnitatea si retinerea unui adult. Este o scena in care baiatul sare pe pat, in joaca iar una dintre femeile care il slujesc se uita la el cu ingrijorare si zice ca nu e normal sa se comporte asa la varsta lui ceea ce mi s-a parut teribil – sa te astepti de la un copil de 10 ani sa nu se mai joace, sa nu mai rada, sa nu se mai bucure de nimic.

Sa fie oare mai rau acum, cand sunte prea cocolosite, prea mult timp? Nu zic ca e bine sa ne maritam la 16 ani, departe de mine gandul; dar cu siguranta ar fi utila o atitudine mai deschisa fata de tinerii adulti, care sa le permita sa invete mai multe lucruri utile cu adevarat in viata, sa fie mai responsabili si mai atenti la ce se intampla in jurul lor. Adolescentii acum au tupeu si acces la infinit mai multa informatie (chiar si fata de mine care nu-s totusi chiar atat de batrana :P) si totusi, unii dintre ei nu ar fi in stare sa se descurce singuri, sa ia decizii importante, sa accepte consecinte.

Print Friendly

Oi infuriate – sau despre dragostea urata

Pe cat de ciudat este titlul acestei carti, pe atat de diferita este cartea de ceea ce citesc de obicei. Si totusi, dupa o noapte cu ea in gand realizez ca mi-a placut mai mult decat credeam citind-o. Subiectul este unul obisnuit pentru viata reala dar destul de neintalnit de mine in carti. O femeie se indragosteste de un dependent de droguri. Aceasta dragoste nu este una ca-n filme. Tipul e nesuferit, o respinge, isi apara cu inflacarare viciul si nu recunoaste eforturile ei de a-l ajuta decat poate in ultimele sale clipe. Ea insasi este un personaj cu probleme, rupta de familie, fara servici, implicata mereu intr-o aventura de-o noapte sau alta. El ii devine astfel scop si motivatie si tot ce face si gandeste este indreptat spre el. E o iubire care pe ea o imbolnaveste si pe el il lasa rece. Nu mi-a fost clar nici la sfarsit daca el o iubea intradevar. De fapt, inclin sa cred ca sub influenta cocainei, creierul nu prea mai este in stare de cine stie ce sentimente.

Incercand sa gasesc informatii despre acest roman si negasindu-le mi-am dat intr-un final seama de ce. Oamenilor nu le plac adevarurile urate, nu vor sa stie despre ele, nu vor sa le fie aduse in fata ochilor. Iar romanul acesta chiar cu asta se ocupa. In loc sa scrie vesnica poveste romantica despre suflete pereche si dragoste nemarginita, autoarea ne vorbeste despre o dragoste asa cum este ea (atat de des) in realitate – chinuitoare, dureroasa, imposibila. Se spune ca dragostea poate sa mute muntii din loc. E doar o vorba…romanul acesta ne aminteste de acest lucru cu atata claritate si cruzime incat la sfarsit, mai ca-ti vine sa plangi. Dragostea e o poveste. Ea nu muta muntii din loc, ea nu este suficienta pentru a supravietui, ea nu este decat o iluzie chimic biologica in care ne azvarle corpul acesta al nostru pe care nu-l intelegem. Asta ne arata acest roman, acest adevar atat de suparator si amar pe care atatia dintre noi l-am trait macar odata in viata. Si poate datorita lui cartea aceasta nu este comentata, recenzata, prezenta in lumea online a cititorilor. Pentru ca nimeni nu vrea sa-i fie aruncate in fata astfel de lucruri. Nimeni nu citeste pentru a se intrista, supara, deprima.

Si totusi, pentru mine, o carte care-mi starneste emotii (de orice fel ar fi acestea) este o carte valoroasa si din acest motiv va scriu acum despre ea si v-o recomand. Pe mine m-a suparat si frustrat: este usor vulgara pe alocuri ceea ce mie nu-mi place iar personajele sunt cu adevarat nesuferite de cele mai multe ori; dar m-a si impresionat si intristat pana la lacrimi spre sfarsit – un sfarsit care aminteste de singuratatea eterna a fiintei umane, de o zicala care a fost poate prea prezenta in copilaria si adolescenta mea. Ne nastem si murim singuri.

Ce parere aveti despre acest fel de romane care starnesc in noi sentimente nu neaparat pozitive, care ne amintesc de lucruri la care nu prea vrem sa ne gandim? Le-ati alege ca lectura sau preferati sa nu va intalniti cu ele?

Cartea este 20 lei pe site-ul editurii. Nu uitati ca fiecare comentariu in plus inseamna inca un pas catre plantarea unui pomisor prin campania vALLuntar, iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA si ca fiecare comentariu inseamna o noua sansa de a castiga un pachet de carti oferit de mine.

P.s. V-am scris azi despre ea pt ca am facut supradoza de roz, inimioare, ingerasi si sf. Valentin. Asa ca na…sa va fie de bine.

Print Friendly

vALLuntar – inceput de campanie. Capatul Cercului – Tom Egeland

V-am povestit deja despre campania vALLuntar (iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA).care ne permite (noua cititorilor) sa ne revansam cat de cat pentru toata hartia consumata pe cartile noastre, plantand un copacel. Ma voi stradui sa va povestesc despre cat mai multe carti, in speranta ca veti binevoi sa comentati. Pentru fiecare 15 comentarii, voi primi un copacel de plantat. De fapt, va fi plantat pentru mine pentru ca eu si plantele nu ne intelegem prea bine in general. 🙂

Si pentru a va stimula sa comentati mi-a venit o idee. Recenziile pentru vAlluntar se vor publica pana pe 23 martie. La sfarsitul acestei perioade, sa zicem pe 25 martie, voi organiza o tombola la care vor participa toate comentariile aduse la postarile din cadrul campaniei. Conditia este ca fiecare recenzie sa aiba minim 15 comentarii. Daca se strange acest numar de minim 15 comentarii la fiecare recenzie, unul dintre voi are sansa sa castige un pachet de carti de la editura All si nu numai, oferit de mine. Inca nu stiu cate vor fi si care vor fi titlurile dar revin cu informatia de cum ma hotarasc. Se iau in considerare cate un comentariu de postare dar puteti comenta la mai multe postari (chiar va rog) si fiecare comentariu se va pune la tragerea la sort (aveti astfel mai multe sanse de castig).

Si acum sa purcedem cu prima carte pe care am citit-o pentru campanie. Este vorba despre un nou thriller de pe Strada Fictiunii. Capatul Cercului este un roman scris de un norvegian. Nu stiu de ce am impresia (gresita probabil) ca norvegienii scriu doar thrillere. Probabil de vina este colectia aceea neagra de la nu stiu ce ziar, in care au aparut mai multe romane de acest gen. In orice caz, nu am inceput decat de curand sa agreez thrillerele si asta se datoreaza in mare parte faptului ca un thriller bun ma relaxeaza si ma ajuta sa ma departez de problemele si grijile de peste zi. Sau cum imi place mie sa zic, sa ies din work mode. Am cateva pretentii de la ele dar in general nu prea multe, doar sa fie traduse bine (adica sa sune bine in limba romana), povestea sa nu fie prea trasa de par si mai ales, sa ma tina in alerta ca un film bun de la care nu-ti vine sa intorci privirea.

Capatul cercului este un astfel de roman, a carui poveste mi s-a parut interesanta si mi-a captivat atentia desi nu pot spune ca este cel mai bun thriller citit de mine. Pe alocuri povestea e cam lenesa si nu se citeste atat de alert pe cat imi place mie. Uneori mi s-au parut mult mai multe detalii decat este necesar iar alte lucruri au ramas putin nelamurite. Am aflat insa acum ca romanul este doar prima parte dintr-o serie asa ca e de inteles ca nu s-au dezvaluit aici toate misterele asa ca nu il voi judeca prea aspru.

In ceea ce priveste subiectul, autorul a fost acuzat ca asemanarea cu povestea din Codul lui DaVinci este mare dar consider totusi acuzatia ca fiind nedreapta. Pana la sfarsitul cartii de fapt, nici nu prea-ti dai seama de mare lucru. Am tot incercat sa ghicesc sfarsitul si sa ignor comparatia despre care citisem si adevarul e ca nu seamana deloc. Deznodamantul este vag asemanator dar asta nu e motiv suficient sa ignorati romanul. Subiectul este asadar descoperirea unei racle foarte misterioase, al carui continut controversat este de foarte mult timp ravnit de o gramada de lume. Apare insa Bjørn Beltø care strica planurile tuturor furand racla si refuzand sa o returneze pana nu afla ce-i cu ea. Problema mea cea mai mare a fost cu acest personaj care mi s-a parut prostanac, nesuferit si plin de frustrari. Interventia lui in poveste m-a enervat pentru ca am considerat ca nu avea dreptate sa-i santajeze astfel pe toti ceilalti. Pe langa asta, tipul are si clare probleme la cap, a si fost internat de doua ori, sufera de paranoia si mania persecutiei. Dar, fara el, cartea nu ar mai fi existat asa ca sa zicem ca fiecare isi are rolul lui intr-o carte.

Titlu original: Cirklens Ende

Publicat prima oara in: 2001

De cumparat: 30 lei 

Nu va spun mai mult, ca e intotdeauna pacat sa strici placerea lecturii, cu atat mai mult cu cat este vorba de un thriller. Spor la lectura va doresc si mai ales la comentat! 🙂 Va las si cateva intrebari ca sa aveti ce sa-mi raspundeti! 😛

Cititi thrillere? Le considerati ca si mine carti usurele sau dimpotriva, genul vi se pare unul care trebuie luat mai in serios?
Ati citit Capatul cercului? Si daca da, care e legatura intre titlu si text ca eu nu m-am prins?

Print Friendly
Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.