Category Archives: Uncategorized

Ucenicul arhitectului – Elif Shafak

Elif Shafak face parte dintre acei scriitori de la care nu poti sa ai asteptari pentru ca mereu vei fi uimit. Dupa Lapte negru, Cele patruzeci de legi ale iubirii si Onoare, chiar nu ma gandeam ca voi gasi la ea inca un alt fel de poveste. Dar iata ca si de data aceasta sunt surprinsa. Ucenicul arhitectului se indreapta intr-o cu totul alta directie fata de celelalte carti citite de mine, scriitoarea abordand acum fictiunea istorica si o face atat de bine incat cele 400 de pagini parca iti zboara printre degete. Inspirata de un tablou in care apar in plan secundar un baiat si un elefant, Elif Shafak construieste o poveste complexa in care insereaza cu indemanare metafore despre viata, detalii istorice, personaje si locuri reale. Paginile cu descrieri arhitecturale sunt cu adevarat pasionante, ceea ce e destul de greu de obtinut dar Shafak mestereste frazele cu mare abilitate, astfel incat si o persoana deloc interesata de arhitectura le citeste cu interes.

Norocosul personaj principal al povestii este un tanar indragostit de un elefant care trece printr-o multime de peripetii de-a lungul vietii, de la calatorii pe mare cu elefantul, razboaie, inchisoare si pana la iubiri neimplinite, giumbuslucuri la curtea sultanului si calatorii la Roma in calitate de arhitect invatacel. Ca personaj secundar il gasim pe Sinan, un arhitect stralucit care a construit enorm si extraordinar de frumos. Istanbulul secolului 16 este scena lui “de desfacere” si indiferent de cine ii este sultan, Sinan isi vede de talentul si menirea lui, transformand orasul intr-o bijuterie. Pe aceste doua fire se desfasoara naratiunea, intr-un ritm palpitant si pe alocuri derutant. Din cand in cand ai impresia ca ai omis ceva dar este de fapt, doar rezultatul ingramadirii atator evenimente (cat o viata de om si una de elefant) in aceeasi poveste.

Mi-a placut foarte mult romanul. Am mai zis si cu alte ocazii ca nimic nu ma satisface mai mult, ca cititor, decat o poveste bine scrisa si bine echilibrata in ceea ce priveste adevarul si fictiunea, romantismul, descrierile, actiunea.

Ca intotdeauna, o gasiti de cumparat pe Libris la categoria beletristica. O puteti urmari cand intra la reducere dar merita si pretul intreg de 46 de lei. 🙂

Print Friendly

Ce-am mai citit (iulie 2016)

Desi ritmul meu de lectura este considerabil mai lent, am cate ceva de povestit despre lecturile din ultimele luni chiar daca, avand asa de putin timp, prefer sa citesc, nu sa scriu.

Am sa o iau in ordine inversa lecturii pentru ca vreau sa incep cu seria Elenei Ferrante. Tetralogia napolitana mi-a ocupat o mare parte din timp de prin aprilie incoace. Ultimele doua volume, insa, au mers foarte repede si mi-au placut foarte mult. De fapt, intreaga serie este foarte interesanta si scriitura nepretentioasa  te face sa vrei sa citesti pana la sfarsit. Misterioasa Elena Ferrante (pseudonim folosit de scriitoarea care nu este interesata sa-si dezvaluie identitatea) construieste un roman cat mai multe vieti, urmarind indeaproape prietenia dintre doua fete care se nasc intr-o suburbie saraca in anii ’50. S-a scris destul de mult despre prietenia celor doua, ea fiind “personajul” principal al acestei carti. S-ar putea spune ca o prietenie care dureaza atatea zeci de ani este remarcabila dar impresia mea este diferita. Relatia dintre Lenu si Lila este una ciudata. Cele doua fete, apoi tinere si apoi femei sunt, parca, intr-o competite permanenta. Lenu reuseste sa mearga la scoala unde invata cu sarg si isi implineste visul de a deveni scriitoare pe cand Lila, desi mai inzestrata decat ea, nu are acces la invataura si isi construieste un viitor pe baza ranchiunii acesteia, traind (probabil) toata viata cu acest regret. Lenu este sincer atasata de prietena ei, uneori mai mult decat aceasta din urma ar merita. Una dintre fiicele ei chiar ii spune la un moment dat ca cele mai importante lucruri din viata ei au fost cartile pe care le scrie si prietena ei Lila. Recunosc ca nu am agreat prietenia lor, nici inteles motivele pentru care cele doua se intorc mereu una la cealalta. Mai ales Lenu, pare sa fie sujugata acestei prietenii desi Lila se poarta foarte urat cu ea, de nenumarate ori si spune si face lucruri pe care eu, una, nu le-as ierta. Lenu, insa, continua sa o caute si chiar sa o ajute atunci cand poate dar si sa incerce, in permanenta, sa ii faca viata mai buna. Nu mi-a placut deloc felul in care Lenu se simte parca, vinovata pentru faptul ca ea a mers la scoala si Lila nu, se considera nemerituoasa si mai proasta decat prietena ei cand de fapt, in ciuda inteligentei Lilei, aceasta face numai alegeri proaste in viata. Asadar, as putea spune ca romanul este unul despre frustrari si regrete, despre dorinte neimplinite si despre neprevazutul vietii. Totusi, parca este si despre alegeri si influente, despre drumurile pe care o luam in viata, fara sa ne dam seama cat de importanta a fost o cotitura sau alta. Pana la sfarsit m-a enervat Lenu, ca se lasa jignita si influentata de prietena ei dar si Lila pentru ca profita de Lenu si nu o apreciaza sau nu stie sa se comporte astfel incat sa nu o mai raneasca.

Merita mentionate si descrierile excelente ale vietii in Napoli si ale orasului in sine. Demult n-am mai citit niste descrieri cu atata interes. Ar mai fi multe de scris dar nu pot sa ma intind. In orice caz, relatia celor doua si viata lor in jurul acestei relatii sunt fascinante si te tin lipit de cele patru volume ale seriei. In limba romana s-au tradus primele doua: Prietena mea geniala si Povestea noului nume dar vor urma cu siguranta si celelalte.

Second Life de S.J.Watson m-a plictist asa ca am abandonat-o. Foarte dezamagitor, mai ales avand in vedere ca mi-a placut foarte mult Inainte sa adorm.

Colm Toibin – Testamentul Mariei a fost un volum scurt si ciudatel, destul de mult in afara ariei mele de interes dar nu lipsit de partile sale bune, in special in ceea ce priveste scriitura. Toibin este un autor ale carui carti nu le voi ignora in viitor.

In ceea ce priveste Ripper de Isabel Allende, constat cu uimire ca habar n-am despre ce a fost vorba. :)) A fost pierdere de timp asadar.

Nu as fi citit niciodata Dulcele bar de Moehringer daca nu ar fi fost atat de faina Open, autobiografia lui Agassi, scrisa din umbra de Moehringer. Ce sa spun, lumea il lauda, Dulcele bar este si ea un soi de autobiografie. Tipul scrie bine, i-am dat patru stelute pe GR dar nu ma mai bag la alte lecturi din ce a scris.

Dezastrul de la Cernobil – Svetlana Alexievici Nu pot sa zic de rau despre castigatoarea premiului Nobel, dar poate nu a fost un moment tocmai bun pentru a citi cartea aceasta si, de fapt, genul acesta nu ma atrage in mod deosebit. Da, sunt lucruri si fapte care trebuie stiute si fiecare gen literar isi are meritul lui, asa ca o consemnam aici ca fiind citita. 🙂

In rest, am mai citit o droaie de carti despre bebelusi si/sau parenting. Unele mai interesante, altele nu. Nu stiu daca va intereseaza subiectul, asa ca nu le trec aici. Le gasiti pe GR daca vreti. Oricum, mai mult de numerotarea cu stelute, nu prea as sti ce sa va spun despre ele. La inceputul vietii cu bebelusul mi se parea ca nu stiu nimic si ca ar fi cazul sa citesc cam tot ce exista. Am fost naiva…cine mai are timp si chef si de citit despre parenting si pana la urma, ma descurc desul de bine si fara instructiunile altora si sfaturi care se bat cap in cap. Asadar, am cam renuntat la categoria asta de lecturi. Mi-a ramas interesul pentru psihologia copilului, asa ca, daca aveti recomandari, le primesc cu drag.

Print Friendly

Uriasul ingropat – Kazuo Ishiguro

Iata o carte indelung asteptata de multi, inca de cand a fost anuntata anul trecut. Kazuo Ishiguro este una dintre mandriile literare ale Marii Britanii desi cartile sale sunt din ce in ce mai indepartate unele de celelalte, ca timp mai ales dar si ca stil. Ishiguro pare sa-si incerce norocul in diverse stiluri si se descurca binisor. Din cele patru romane pe care i le-am citit de-a lungul timpului, doar doua mi-au ramas in minte – clasicele Ramasitele zilei si Sa nu ma parasesti. Daca ultimul lui roman (publicat acum exact 10 ani) era o incercare extrem de reusita de SF sau roman distopic cum li se spune acum, in Uriasul ingropat, Ishiguro incearca un soi de fantasy istoric, mai mult sau mai putin original dar cu siguranta interesant si, pe alocuri, captivant.

Untitled-1

Daca pana acum au mai existat cititori ai lui Ishiguro care sa nu stie exact in ce nationalitate sa-l plaseze (autorul este de origine japoneza dar for all other intents and purposes englez), citind Uriasul ingropat, nu vor mai avea astfel de nelamuriri. Romanul este foarte bine documentat si presarat cu elemente, teme, personaje, motive din istoria, mitologia si literatura engleza.

Legenda Regelui Artur si a lui Sir Gawain este o poveste clasica ce a inspirat nenumarate scrieri si care, impletita cu fascinatia lui Ishiguro pentru teme precum memoria si trecerea timpului produc in povestea lui Ishiguro un personaj mai aproape de Don Quijote decat de Sir Gawain pe care-l stim din alte parti. De fapt, adevarul este ca Uriasul ingropat iti aminteste mereu de cate ceva (cu precadere daca ai studiat in scoala literatura engleza) dar intotdeauna exista ceva diferit, ceva ce Ishiguro a transformat sau modificat pentru a se potrivi mai bine in povestea sa. Pe fundalul luptelor medievale dintre britoni si saxoni, un cuplu adorabil de batrani, pleaca la plimbare (cu scop destul de neclar) printr-o lume cufundata in ceata. Toti sunt afectati de o boala ciudata care ii face sa-si piarda memoria. Axl si Beatrice sunt, insa, foarte perseverenti si ajung, intr-un final sa descopere misterul acestei boli dar sa o si vindece. Asta numai dupa ce au trecut prin tot felul de peripetii mai mult sau mai putin realiste dar cu siguranta haioase si palpitante.

Ceea ce m-a facut sa ezit in fata acestei povesti si sa-i dau intr-un final doar trei stelute Goodreads, a fost exact acest fapt, ca mult prea des povestea nu mi s-a parut originala desi mi-as fi dorit tare mult. In acelasi timp, desi cunosteam tendinta lui Ishiguro de a se lungi la vorba, inceputul acestui roman a fost aproape plictisitor si poate doar nevoia mea de povesti m-a motivat sa continui lectura. Nu mi-a parut rau ca am citit-o dar mi-au lipsit prospetimea si ineditul unei carti noi.

Proaspat publicata si la Polirom, Uriasul ingropat se poate achiziona cu 30 de lei. In original, e vreo 60 lei.

Print Friendly

Preaiubita – Toni Morrison

Au trecut cateva saptamani bune de cand am citit cu atata jind o carte, am citit-o dar de fapt ma simt de parca as fi vazut-o, atat de bine mi-am imaginat personajele si atat de tare m-am implicat in actiune. In ultima vreme descopar atat de multi scriitori talentati pe care as vrea sa-i citesc in intregime incat, cel mai probabil, nu o sa-mi ajunga viata asta pentru tot ceea ce imi doresc eu sa citesc.

Toni Morrison a fost o surpriza pentru mine pentru ca am descoperit-o intr-o zi si m-am indragostit fulgerator cum s-ar zice. I-am gasit cartile, am gasit interviuri cu ea pe You Tube, am citit repede Preaiubita si asta a fost. Cred ca mi-a fost atat de usor sa o indragesc pentru ca mi-a amintit de Maya Angelou ale carei poezii sunt printre putinele care ma mai impresioneaza. Avand in palmares premiile Pulitzer si Nobel, Toni Morrison este una dintre acele femei care ma inspira si ma fac sa ma simt mandra. In liceu am avut un profesor de literatura mai deosebit, un tip grozav care incerca sa ne invete sa citim si sa analizam un text cu naturalete si sa ne folosim inteligenta sau macar ideile proprii. Dupa galetile de comentarii invatate pe de rost pentru admitere, profesorul acesta de literatura a fost un soc pentru mine (noi). Bineinteles ca nu l-am apreciat atunci asa cum trebuia, dar uitandu-ma in urma realizez cat de mult mi-a schimbat comportamentul fata de lectura si interpretarea literaturii. Avea insa, ca orice om, propriile prejudecati. Intr-una din orele de curs a facut o afirmatie care m-a urmarit ani de zile si pe care, cred, n-o voi uita niciodata: “Femeile nu stiu sa scrie literatura.” Mi se pare ca ulterior s-a corectat cu “Femeile nu stiu sa scrie poezie.” Oricum toni-morrisonnu mai conteaza, cert este ca acel moment a fost pentru mine unul de frustrare maxima pentru ca nu citisem indeajuns sa-i dovedesc contrariul. Am simtit instinctiv ca trebuie sa-l contrazic dar nu aveam argumente. Ceea ce m-a facut sa ma scufund si mai tare in pasiunea mea pentru lectura, sa citesc si carti din afara recomandarilor scolare. Acum ma gandesc cu amuzament ca poate, intr-o clasa cu doi baieti si vreo 30 de fete, afirmatiile astea au fost doar o provocare. Vreau sa cred asta pentru ca mi-e prea draga amintirea lui. In orice caz, ma gandesc la afirmatia asta de fiecare data cand intalnesc o scriitoare care ma uimeste, o scriitoare pe care as fi vrut sa o cunosc atunci, la 16 ani, ca sa pot sa-i dau cu ea peste nas profesorului respectiv. E si cazul lui Toni Morrison, de-aia v-am spus aceasta poveste lunga.

Preaiubita este o carte care se citeste relativ usor dar starneste emotii puternice. Toni Morrison se plimba tiptil pe langa realismul magic, folosind cu subtilitate partea a doua a acestei sintagme, astfel incat, multa vreme nici nu-ti dai seama ca te afli in acest gen. Preaiubita este o poveste despre durere si mecanismele de aparare pe care le dezvoltam automat impotriva acesteia. Astfel, nu numai ca citim o poveste despre nedreptatile si cruzimea din vremea sclaviei populatiei de culoare in America dar si privim intr-o societate cu totul diferita de a noastra si in sufletul unor oameni cu care, altfel, nu am avea ocazia sa interactionam.  In anii razboiului civil american (1865), populatia de culoare este inca oprimata si mai ales, traiau cu sechelele fizice si psihice ale sclaviei. Sethe si fiica ei Denver traiesc singure intr-o casa bantuita, intr-o lume pe care si-o construiesc singure fara a interactiona prea mult cu restul comunitatii, care le evita. Abuzurile suferite in copilarie dar si to362px-Cicatrices_de_flagellation_sur_un_esclaveata istoria de generatii a abuzurilor asupra populatiei de culoare face aproape imposibila depasirea acestor traume, astfel incat, chiar si in libertate, viata lor este condusa de frica de “omul alb”. La 18 ani, Sethe este deja mama a patru copii pe care ii creste instinctiv, neavand nici o alta femeie langa ea care sa o ajute sau sa o indrume. In acelasi timp este servitoarea unei femei albe, la ferma acesteia din Kentucky, alaturi de alti cativa barbati de culoare. Dintre acestia, unul dintre ei ii devine sot, acesta fiind si ceea ce mi s-a parut mie a fi momentul ei de “trezire”. In clipa in care isi da seama ca nu va exista nici o ceremonie de nunta, absolut nimic care sa simbolizeze faptul ca urmeaza sa devina femeie (la 13 ani), Sethe isi recunoaste conditia si incepe sa se trezeasca in ea dorinta pentru libertate. Ulterior, desi are noroc de niste stapani mai destupati la minte care nu o agreseaza, ba din contra, se straduiesc sa le ofere sclavilor o viata cat de cat confortabila, Sethe resimte din ce in ce mai mult frustrarea de a nu putea sa fie propria ei stapana, mai ales atunci cand este nevoita sa-si lase copiii singuri. La fel ca multe alte scene din acest roman, cea in care Sethe o gaseste pe fiica ei de cateva luni dormind in soare cu o musca plimbandu-i-se pe fata, este foarte emotionanta. Odata cu moartea stapanului lor si boala sotiei acestuia, la ferma apare un alt stapan cu un cu totul alt set de valori. Sclavii sunt sunt studiati, educati, imperecheati si condusi ca niste animale. Sethe si sotul ei se hotarasc sa fuga, impreuna cu ceilalti negri de la ferma. Detaliile si dramele acestei evadari catre libertate se dezvaluie treptat in roman. Atat Sethe cat si Paul D. (un personaj ce apare ca un salvator in casa celor doua femei, mama si fiica) isi traiesc istoria pe doua planuri: cel al trecutului – fuga de la ferma, pierderile suferite, durerea, traumele dar si al prezentului, cand acestia sunt impreuna si se straduiesc sa scape de fantomele trecutului (la propriu).

” The lesson she had learned from her sixty years a slave and ten years free: that there was no bad luck in the world but white people. “They don’t know when to stop.”

Nu este scena din carte despre care nu as vrea sa va scriu dar incerc sa ma limitez la chestii generale pentru a nu va strica placerea lecturii. Daca ar trebui sa aleg un punct culminant al acestui roman, mi-ar fi destul de greu sa ma hotarasc. Fuga din sclavie este, desigur, un punct important al naratiunii, dar sunt inca alte cateva la fel de relevante si impresionante. Personajele sunt complexe, foarte realiste. Morrison se pricepe de minune sa redea gandurile si sentimentele complexe ale acestor personaje. Vietile lor sunt pline de evenimente, in marea lor majoritate traumatice astfel incat, atunci cand afli detaliile celei mai socante intamplari din carte (o intamplare pe care nu v-o dezvalui acum dar vreau sa va spun ca este reala, gasita de Toni Morrison intr-un ziar al vremii), mai ca nici nu te miri. Ba chiar intelegi de ce o mama disperata si singura, a carei viata a fost dirijata de violenta si sclavie, poate recurge la solutii dramatice pentru a-si scapa copiii de un destin asemanator. Multe dintre personajele secundare ale romanului o condamna pe Sethe, o izoleaza de comunitate pentru ceea ce a facut, un lucru absolut oribil, care o bantuie (la propriu) toata viata dupa aia, dar eu nu pot spune ca sunt de acord cu ei. Cred ca si eu as fi facut la fel. Fiecare isi construieste propriile mecanisme de aparare si supravietuire. Poate cel mai emotionant este cel descris de Paul D. – suprimarea pana la aproape inexistenta a sentimentelor. Daca nu iubesti, nu poti fi ranit.

Risky, thought Paul D, very risky. For a used-to-be-slave woman to love anything that much was dangerous, especially if it was her children she had settled on to love. The best thing, he knew, was to love just a little bit; everything, just a little bit, so when they broke its back, or shoved it in a croaker sack, well, maybe you’d have a little love left over for the next one.

Suddenly he remembers Sixo trying to describe what he felt about the Thirty-Mile Woman. “She is a friend of my mind. She gather me, man. The pieces I am, she gather them and give them back to me in all the right order. It’s good, you know, when you got a woman who is a friend of your mind.”

Dar Sethe isi iubeste copiii cu toata dragostea de care este capabila si asta o aduce in acel punct de disperare maxima.

I was big, Paul D, and deep and wide and when I stretched out my arms all my children could get in between. I was that wide.

Am admirat-o pe Sethe si am compatimit-o in momentele ei cele mai proaste, in care pare ca si-a pierdut mintea si m-am bucurat pentru ea cand s-a linistit. Nu se poate spune ca acest roman are un final fericit, cum de altfel, probabil, nici vietile sclavilor nu au putut avea finaluri fericite, dar exista undeva la sfarsit o raza de lumina si de liniste.

“To get to a place where you could love anything you chose–not to need permission for desire–well now, that was freedom.

Mai imi ramane de observat si faptul ca cele doua planuri ale povestii se completeaza si sunt la fel de importante. In nici un moment nu poti sa spui ca povestea s-a terminat. Scriitoarea revine mereu la idei pe care le mentioneaza in mai multe puncte ale romanului, adaugand detalii si complexitate povestilor. Este o carte pe care e bine sa o cititi in limba engleza pentru a putea aprecia si valoarea ei lingvistica. Din acest punct de vedere mi-a amintit de Viata secreta a albinelor de The Invention of Wings (Sue Monk Kidd) dar si de Culoarea sentimentelor (Kathryn Stockett).

Preaiubita s-a tradus la editura Trei (Virgil Stanciu) impreuna cu alte trei titluri ale lui Toni Morrison. O gasiti la 27 lei la Libris. In limba engleza, aici, 8 euro.

 

Print Friendly

Daria Dontova – Dragul meu ticalos

tn1_dragul_meu_ticalos-c1De cand am contul de Goodreads citesc ceva mai disciplinat si constiincios. Sistemul lor cu stelute acordate cartilor imi place foarte mult si rar omit sa “inregistrez” acolo vreo carte citita. Si totusi, din cand in cand imi amintesc ca sistemul are totusi scaparile lui, mai cu seama atunci cand dau trei stele, sa zicem, unor carti atat de diferite din toate punctele de vedere ca Sfarsitul povestii de Lydia Davis si Dragul meu ticalos al Dariei Donţova. Cele doua nici macar nu au ce cauta una langa alta pe raftul bibliotecii, atat de diferite sunt si totusi amandoua mi-au satisfacut anumite nevoi (de lectura) si amandoua sunt acolo la mijloc, in ierarhia Goodreads. Trei stele pentru o carte inseamna ca am citit-o cu placere, ca nu-mi pare rau de timpul petrecut cu ea, ca o recomand spre lectura din diverse motive dar si ca nu m-a impresionat in mod deosebit sau ca are anumite scapari care mi-au influentat placerea lecturii.

Daca despre Sfarsitul povestii v-am scris deja, astazi vreau sa va las cateva randuri despre Dragul meu ticalos, un roman din cu totul alt registru si de la care si asteptarile sunt diferite.  Despre Daria Donţova am auzit prima oara la Kadia, care i-a citit prima cartile aparute la editura Allfa si a scris despre ele. Prima dintre aceste (trei) carti a fost Manichiura pentru mort, de unde am invatat sa facem un foarte delicios pui pe sare care ne-a mers la suflet. Poate de dragul retetelor din acest volum sau al usurimii cu care se citesc povestile acestei rusoaice, am continuat sa citesc ce a mai aparut pe Strada Fictiunii sub numele ei.

Nu-s foarte multe lucruri de spus – romanul face parte din colectia Crime deci vorbim despre un roman politist. Nu pot spune ca am cine stie ce experienta cu acest gen dar, chiar si-asa, povestea mi s-a parut destul de slaba si nerealista. O serie de morti suspecte intr-un spital de ortopedie, o determina pe Evlampia Romanova (casnica dar cu impresii de detectiv) sa porneasca pe urma criminalului. Asta o scoate putin din rutina familiei ei si o poarta prin diverse situatii care mai de care mai nastrusnice. Tot ea este cea care a “rezolvat” crimele si in celelalte doua romane ale autoarei despre care va ziceam mai sus. Mie mi se pare o tipa destul de prostanaca si care se prinde cam greu ceea ce o face sa intre in tot soiul de buclucuri. Noroc ca are un prieten care este detectiv adevarat si acesta o scoate din situatiile periculoase in care-si baga nasul. Situatiile insa sunt amuzante si am citit hlizindu-ma mereu. Cartea, asa slabuta cum e ea, m-a relaxat si mi-a ridicat moralul prin simplitatea ei. Nu stiu daca umorul a fost intentionat din partea autoarei dar acesta este punctul forte al cartilor ei.

De-asta a si primit cele trei stele de care va ziceam – pentru ca uneori am nevoie sa citesc si chestii de genul asta, care sa nu ma solicite prea mult ci sa-mi distraga atentia de la oboseala si stres.

Cartea este acum la jumatate de pret pe site-ul editurii All (15 lei). La fel si celelalte carti pentru ca au o oferta cu reducere 50% si transport gratuit la o comanda de peste 80 lei. Daca vreti sa va inspirati, gasiti si alte recenzii si povesti despre cartile de la All aici pe blog, cautand dupa categoriile Strada Fictiunii si editura All.

Print Friendly

Lista pentru Gaudeamus si Black Friday

De vreo saptamana sunt euforica. Anul trecut am tanjit ca un copil mic dupa reducerile de la Gaudeamus si m-am “razbunat” comandand online dar anul asta am zis ca merit un rasfat si mai mare si m-am hotarat sa dau o fuga pana la Bucuresti sambata, sa-mi clatesc ochii si sa golesc buzunarele cu noutatile. Sunt peste masura de incantata de idee, mi se pare ca o sa fie the greatest thing ever! Planuiesc sa citesc in tren pana acolo (am inceput in sfarsit Goldfinch si e grozava!) si inapoi, sa ma duc direct la pavilion unde sa casc gura la standuri si la carti, pe indelete, fara sa ma grabesc, pana ma ustura ochii si ma dor picioarele. Sper sa nu fiu prea entuziasmata si sa raman doar cu dezamagirea.

In orice caz, iata lista culeasa anul asta de pe bloguri si site-urile editurilor. (Trebuie sa-mi revizuiesc si sa public din nou lista de bloguri pe care le citesc…am gasit si regasit numai cititori faini anul asta!) Am fost cuminte si am scris doar cateva dar cu siguranta o sa mai vreau si altele cand le-oi vedea.

Humanitas:

Paolo Giordano – Corpul uman (Singurătatea numerelor prime este una din cele mai frumoase cărţi citite de mine.)

Evgheni Vodolazkin – Laur

Giuseppe Berto – Raul ascuns

Cartea romaneasca:

Bogdan Costin -Cum sa faci primul milion

Univers:

Ali Smith – Era sa fiu eu

Lydia Davis – Sfarsitul povestii

Baricco – City

Litera:

Alice Munro – Fugara si Ura, prietenie, dragoste, casatorie

Hilary Mantel – Wolf Hall

 

Pentru Black Friday e mai simplu. Am cateva carti intr-un wishlist mai vechi pe Libris si am sa le verific daca au intrat la reducere. Daca nu, in rest nu ma mai uit pentru ca oricum merg la târg a doua zi.

Oliver Sacks – Văzând glasuri

Barbellion – Jurnalul unui om dezamăgit

E.E. Schmitt – Domnul Ibrahim si florile din Coran si Visatoarea din Ostende

Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism

Slavomir Rawicz – Intoarcerea acasa

Laurence M. Krauss – Omul cuantic. Biografia ştiinţifică a lui Richard Feynman

Franny Moyle – Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde

Lucian Boia – Balcic. Micul paradis al României mari

Marguerite Yourcenar – Labirintul lumii

Yasunari Kawabata – Vechiul oraş imperial

Mo Yan – Broaşte

Silvia Colfescu – Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene

Toni Morrison – Iubire, Jazz

Irving Stone – Viaţa lui Freud

Simon Sebag Montefiore – Stalin. Curtea ţarului roşu

Dino Buzatti – O dragoste

Adrian Sângeorzan – Între două lumi

Irvin D. Yalom – Problema Spinoza

Helene Gremillon – Confidentul

Pavel Basinski – Lev Tolstoi

Sue Monk Kidd – Jilţul sirenei

Amulya Malladi – Anotimpul fructelor de mango, Sunetul cuvintelor

Poate arunc un ochi si pe Cartepedia. Am facut recent o comanda la ei si totul a decurs perfect. Am gasit o carte pe care nu o găsisem în alte părţi, a venit rapid (a doua zi) si transportul a fost gratuit (comanda peste 30 lei).

 

Print Friendly

Jodi Picoult – The Storyteller

De cumparat in limba engleza: Bookdepository 7 euro (cu transport gratuit), BooksExpress 40 lei

Nu este tradusa in limba romana. Din ce am vazut eu, doar doua titluri de Jodi Picoult sunt traduse la noi. Ea este o autoare foarte prolifica, are peste 20 de romane scrise. Nu stiu de ce nu este prea cunoscuta in tara, sunt povesti care ar prinde la public. Adevarul este ca editiile sunt uratele, nici eu nu le-as cumpara fara sa stiu despre ce-i vorba.

Publicata in 2013.

M-am atasat foarte tare de aceasta carte pentru ca am rezonat in mod deosebit cu eroina care este, la fel ca mine, pasionata de brutarit. Am ascultat de cateva ori pasajele in care vorbea despre aluat si paine (am avut audiobook) si tot le-as mai asculta inca o data. Nu stiam la ce sa ma astept dar m-am gandit ca o sa-mi placa sigur, daca vorbeste despre paine.  Nu m-am asteptat, in nici un caz, la subiectul care mi s-a dezvaluit pe parcurs. Sage Singer este o tipa singuratica, lucreaza in tura de noapte la o brutarie si nu e prea interesata de interactiunea cu oamenii. Painea si activitatile de brutarit sunt singurul ei confort emotional, ea nestraduindu-se prea tare sa-si depaseasca traumele si preferand sa se ascunda de ceilalti. Intotdeauna simpatizez astfel de personaje si mi-e foarte usor sa ma regasesc in ele.

Pe de alta parte, ma intriga Jodi Picoult. Din cate am avut ocazia sa citesc, se pare ca toate romanele ei aduc in discutie un subiect delicat pe care scriitoarea il transpune cu talent intr-o poveste emotionanta. Acum ceva timp am citit My Sister’s Keeper (O viata de rezerva) – o poveste foarte emotionanta despre decizia unei familii de a face un al doilea copil pentru a-l salva pe primul (cu ajutorul unui transplant de la acest donator care va fi perfect compatibil). Acum, subiectul principal este trecutul dureros al unei supravietuitoare a Holocaustului si felul in care acesta ii afecteaza pe descendentii ei. Imi inchipui ca multi dintre voi, ca si mine, ati citit cate ceva despre Holocaust. Subiectul este discutat si folosit in permanenta, inclusiv in carti de fictiune. La fel ca in cazul comunismului romanesc, desi e important sa stii realitatea, cu fictiunea ajungi totusi la un punct de saturatie si nu prea mai vrei alte povesti. Cam in punctul acesta sunt eu acum si daca as fi stiut ca acesta e subiectul romanului, probabil nu l-as fi citit. Si ar fi fost pacat pentru ca iata ce mult mi-a placut. 🙂 Ba chiar sunt tare curioasa de celelalte romane ale lui Jodi Picoult pentru ca se pare ca fiecare dintre ele a avut mare succes. In orice caz, povestea curge si o citesti pe nerasuflate. Este interesanta, bine documentata si scrisa cu talent de povestitor.

Din pacate insa, povestea este mai mult decat previzibila – personajele care trebuie sa se indragosteasca, se indragostesc, cine are de murit, moare si tot asa. Daca nu ar fi avut minunatele pasaje despre paine, cartea era de trei stele dar asa…prin prisma propriei mele pasiuni, a primit patru.

Making bread is an athletic event. Not. only does it require dashing around to several stations of the bakery as you check rising loaves or mix ingredients or haul the mixing bowl out of its cradle—but it also takes muscle power to activate the gluten in the dough. Even people who wouldn’t be able to tell a poolish from a biga know that to make bread, you have to knead it. Push and roll, push and fold, a rhythmic workout on your floured countertop. Do it right, and you’ll release a protein called gluten—strands that let uneven pockets of carbon dioxide form in the loaves. After seven or eight minutes—long enough for your mind to have made a to-do list of chores around the house, or for you to replay the last conversation you had with your significant other and what he really meant—the consistency of the dough will transform. Smooth, supple, cohesive.  That’s the point where you have to leave the dough alone. It’s silly to anthropomorphize bread, but I love the fact that it needs to sit quietly, to retreat from touch and noise and drama, in order to evolve. I have to admit, I often feel that way myself.

Baking, for me, is a form of meditation. I get pleasure out of slicing up the voluminous mass of dough, eyeballing it to just the right amount of kilos on a scale for a perfect artisan loaf. I love how the snake of a baguette quivers beneath my palm as I roll it out. I love the sigh that a risen loaf makes when I first punch it down.

I know it’s a good loaf. You can smell it, when an artisanal bread comes out of the oven: the earthy, dark scent, as if you are in the thick of the woods. My evenings are ordered to military precision, with me working a mile a minute to divide dough and shape it into hundreds of loaves; to have them proofed and ready for baking when the oven is free. The bakery itself becomes a living, breathing thing; each station a new partner to dance with. Mess up on the timing, and you will find yourself standing alone while chaos whirls around you. What I’m thinking about, though, is the scoring. Back in the days of communal ovens, people would bring their own dough from home to bake en masse with the rest of the village. So how could you tell the loaves apart, when they came out of the oven? The way they were cut, by the individual bakers. When you score the outside of the dough, it does two things: it tells the loaf where to open, and helps the interior structure by giving it a place to expand. But it also allows the baker to leave his or her brand. I always score a baguette five times, for example, with the longest cut at one end.

I tell him that the moment bread comes out of the oven, when I hear each loaf crackle and sing as it hits the cool air, is the closest I’ve come to believing in God.

Print Friendly

Meg Wolitzer – Interesantii

Acum jumatate de an, dadeam peste aceasta carte intr-o librarie din Madrid. Nu mai auzisem de ea niciodata dar mi-a placut enorm de mult coperta si pentru ca nu am putut sa o cumpar (neavand loc in bagaj pentru ea), am pastrat-o in memoria telefonului. Cand mi-am amintit intr-un final de ea, erau multe luni si multe carti mai tarziu si ceva din elan imi mai disparuse. Am inceput-o incetisor si nu parea chiar atat de atragatoare, personajele erau nitel neclare, atmosfera cam ciudata dar avea totusi acel ceva care te impinge sa citesti mai departe. Si fara sa-mi dau seama, am ajuns pe la 70% cu lectura si m-am trezit indragostita de The Interestings, de Meg Wolitzer si personajele ei, de ideea romanului. Imi amintea vag de ceva si am reusit,pana la urma, sa-mi dau seama ca era vorba despre Istoria secreta a Donnei Tartt dar si despre cartile lui Jeffrey Eugenides.

Personajele romanului sunt un grup de prieteni, la inceput copii, pe care ii urmarim pe parcursul vietii. Algoritmul dupa care decurge viata lor este atat de real, incat pe parcursul romanului, m-am regasit cate putin in fiecare personaj, i-am inteles pe toti si mi i-am insusit si m-am atasat de ei asa cum numai un roman bun iti poate da ocazia sa o faci. Am putut vedea cu usurinta in acest grup de prieteni un microcosmos al relatiilor interpersonale, felul in care acestea se schimba de-a lungul anilor – pasiunile care devin dragoste sau sunt ascunse in fundul sufletului pana la sfarsit, compromisurile pe care le facem, nefericirea, disperarea de a fi la fel cu ceilalti (care se declanseaza in adolescenta si chiar daca este depasita, are repercursiuni enorme asupra intregii vieti), secretele pe care le tinem chiar si fata de cei mai iubiti dintre apropiatii nostri, micile gesturi  de iubire clandestina care raman pe veci anonime, gandurile si grijile nesfarsite ale unor oameni inteligenti si constienti de frivolitatea gesturilor cotidiene dar incapabili totusi sa straluceasca. Cele patru personaje centrale ale romanului se invart in peramanenta unul in jurul celuilalt, tinandu-se cu dintii de prietenia lor in ciuda schimbarilor inevitabile dintre ei (casatoria, aparitia copiilor, situatia financiara atat de diferita). Adesea, ai impresia ca cititor ca aceasta prietenie nu va putea supravietui. In viata reala se intampla atat de des, sa te indepartezi de oameni pe care i-ai iubit enorm si langa care ai trait mult timp. Dintr-o data, viata pur si simplu se intampla in alta parte si iti pare ca prietenii nu te mai inteleg sau tu nu-i intelegi pe ei, cine stie? Ne schimbam in permanenta, evoluam sau ramanem in urma fata de cei care o fac, ne inchidem in propriile noastre tragedii care sunt, nu-i asa, incomparabil mai greu de suportat decat ale altora. Relatiile dintre cei patru si ceilalti cativa oameni din jurul lor sunt o oglinda perfecta pentru realitate, cred ca asta mi-a placut atat de mult la acest roman. Linia fina dintre admiratie si invidie, dintre sinceritate si minciuna sunt idei speculate la maxim de Meg Wolitzer care se dovedeste a fi o scriitoare cu un simt extraordinar al realului, care construieste personaje perfect realiste, fara nici cea mai mica urma de dramatism ieftin si cu o lejeritate de invidiat.the interestings

Sunt atat de multe lucruri de spus despre cartea aceasta si acum cand va scriu, nici macar nu am terminat-o inca. Totul imi place la ea, fara exceptie, de la ideile pe care le intoarce pe toate fetele, la personaje si chiar la cele cateva scene senzuale care nici macar nu se simt prea erotice, ci mai degraba, tot ca niste idei care merita dezbatute (v-am lăsat mai jos un citat). Jules este cea care aduce in discutie ideea in care m-am regasit cel mai mult: e nevoie sa fii extraordinar pentru a duce o viata satisfacatoare? Cu totii avem impresia ca noi suntem speciali, iubirea noastra este deosebita, copilul nostru este altfel, viata noastra nu va fi un banala. Si totusi, restul oamenilor pe care noi ii consideram banali, sunt oare nefericiti? Prea putini recunosc ca sunt fiinte cu totul si cu totul obisnuite, sotul lui Jules este unul dintre acestia – Dennis – el este cel care ii spune cu oarecare furie “Most people aren’t talented. So what are they supposed to do — kill themselves?” (Majoritatea oamenilor nu sunt talentati. Ce ar trebui sa faca, sa se omoare?) atunci cand Jules este macinata de invidie pentru prietenii ei cei mai buni si mai bogati si frustrare pentru propria ei viata care nu se deruleaza asa cum s-ar fi asteptat ea. Dennis este desigur si el frustrat de aceasta femeie careia pare sa nu-i ajunga nimic – numai atunci cand are un copil pare sa fie cu adevarat multumita de ce a realizat. Discutia insa se poate lungi in acest punct, pentru ca, frustrarile cuptului Jules – Dennis sunt atat de comune. Ea isi doreste mai mult, nu intelege unde a gresit si de ce viata ei a luat-o pe aratura fata de visele pe care le avea in copilarie, el se simte responsabil si jignit de nefericirea ei. Dragostea lor intra cumva intr-o zona neclara, Dennis este si depresiv ceea ce agraveaza lucrurile. E greu sa traiesti cu un depresiv, mai ales cand tu insati nu esti in stare ajuti si sa fii multumita cu ce ai si te uiti mereu in curtea vecinului. Din nou, copilul este cel care pare sa-i repare pe amandoi, doar ca separat, pe fiecare in parte, si nu ca un cuplu.

De partea cealalta, cuplul Ash – Ethan este unul neasteptat. In vreme ce viata lor pare deosebita – acel “special” pe care il cauta Jules – talentul lui Ethan se transforma intr-o foarte profitabila afacere iar Ash isi urmareste vocatia, dragostea lor este parca una banala. Pe tot parcursul romanului am aşteptat să se întâmple ceva, cei doi nu par deloc un cuplu, sunt reci şi calculaţi. Şi totuşi, deşi mie ca cititor îmi este clar în ce parte se îndreaptă afecţiunea lui Ethan, cei doi trăiesc împreună o viaţă întreagă, o viaţă acceptabilă, cu suficiente momente bune şi inevitabilele probleme pe care le depasesc asa cum pot. Si cand intr-un final se intampla totusi acel ceva pe care l-am presimtit tot romanul, familia lor ramane impreuna pentru ca este un lucru natural ca in asemenea situatii, familia sa aiba prioritate asupra prietenilor. Jules tânjeşte toată viaţa să intre în acest cerc al familiei prietenilor ei dar nu reuşeşte. Nu mi-am dat seama dacă spre sfârşit realizează că acest lucru este imposibil, ca trebuia să-şi fi îndreptat de la început toată atenţia asupra propriei familii. Romanul se termină într-o îmbrăţişare înduioşătoare între Jules şi Dennis, acum la 50 de ani amândoi. Mi-am dorit pentru ei ca Jules să se întoarcă cu dragoste la familia lor şi nu doar cu resemnare şi presupun că sfârşitul poate fi aşa cum mi-l doresc eu. Am realizat de-abia la ultimele pagini cât de mult mi-a plăcut şi Dennis, pe care l-am nedreptăţit în cea mai mare parte a romanului. Tipul cel depresiv se dovedeşte a fi cel mai împământenit dintre toţi, cel care se păstrează cel mai aproape de linia dreaptă a vieţii. Dar acest lucru poate fi perceput şi ca fiind doar un efect secundar al banalităţii sale. Vă e clar, probabil, că m-a afectat cam mult subiectul acesta al banalităţii vs. extraordinarul vieţii. Este ceva la care mă gândesc mult, încă de când eram de aceiaşi vârstă cu protagoniştii acestui roman la începutul lui. Ideea îi urmăreşte pe toţi cei implicaţi mai mult sau mai puţin cu personajele principale ale cărţii şi deznodământul variază mult pentru fiecare în parte – unii se împacă cu gândul propriei ratări, alţii cu trecutul tulburător şi reuşesc astfel să meargă mai departe. Multe dintre relaţiile dintre personajele acestui roman m-au umplut de tristeţe. Nimeni nu trăieşte fericit până la adânci bătrâneţi. Asta te face cu siguranţă să te gândeşti la propria viaţă, la propriile compromisuri şi să te întrebi dacă merită, dacă vei trăi aşa, într-un compromis permanent toată viaţa pentru că ăsta e cel mai bun lucru pe care ai ştiut să-l faci.the interestings

Catre final, concluzia pe care am intrezarit-o eu este ca fericirea nu se gaseste neaparat in ceea ce credeai ca iti doresti de la viata ci in acceptarea cu bucurie a lucrurilor pe care le-ai primit si renuntarea la ideile preconcepute. “You could cease to be obsessed with the idea of being interesting.” (Ai putea sa nu mai fii obsedata de ideea de a fi interesanta.) isi spune Jules. Fericirea se poate gasi si in banalitate.

Ar fi fost mai multe de notat din cartea aceasta dar eu le-am păstrat numai pe cele de mai jos:

But clearly life took people and shook them around until finally they were unrecognizable even to those who had once known them well.
==========

when you were in a relationship you had to take the whole package.
==========

Nobody tells you how long you should keep doing something before you give up forever. You don’t want to wait until you’re so old that no one will hire you in any other field either.
==========

How you could have these enormous dreams that never get met. How without knowing it you could just make yourself smaller over time.
==========

Making sure a penis was inside you correctly so that it wouldn’t hurt when it pushed in was like the moment in a car when you struggled to connect the metal part at the end of the seat belt into its little groove. You waited for the click of a seat belt, just as here, in an Italian hotel bed, you waited for a different kind of click that came from interior mysteries. There was only a momentary resistance, and then none at all, and finally you were absurdly happy at how it had worked out, as though in arranging a penis inside your body, you had done something important, like successfully completing the critical repair of a space shuttle.

==========

Instead, Jules was drawn toward the hypnotic, inexplicable powers of her husband, who was so beautiful and unquestionably directed toward her, his dark eyes sweeping up and taking in the length of her.
==========

“If you can’t have a good relationship with somebody, then you should at least have a good relationship with your work. Your work should feel like . . . an incredible person lying next to you in bed.”
==========

It made you feel special. What do I know—maybe it actually made you special. And specialness—everyone wants it. But Jesus, is it the most essential thing there is? Most people aren’t talented. So what are they supposed to do—kill themselves?
==========

In a marriage, they both knew, sometimes there was a period in which one partner faltered, and the other partner held everything together.
==========

Everyone basically has one aria to sing over their entire life…
==========

Ce mult am scris si ce haotic! V-ati dat seama cat de tare m-a marcat cartea asta? 🙂 Ar fi trebuit sa o cumpar pe hartie. Am sa o cumpar pe hartie.

10 euro pe Bookdepository

50 lei pe Books-Express

Acum si in limba romana, publicata la Editura Trei: Interesantii – 33 lei

Print Friendly

In inima muntilor Himalaya – Alexandra David-Neel

Acum cateva luni, inspirata de blogurile de calatorii pe care le rasfoiesc din cand in cand si de niste reduceri la Polirom, am cumparat din impuls un teanc de carti despre calatorii, toate cu un iz oriental si oarecum mistic. Nu cumpar asa ceva de obicei dar mi-am zis ca nu strica sa iesi uneori din tiparele autoimpuse. Cartile au ramas insa pe noptiera, am tot rasfoit ba una, ba alta dar nu m-a “prins” niciuna. Acum cateva seri insa, terminasem Epoca de fier a lui Coetzee si ma simteam destul de abatuta (e o carte cam apasatoare) asa ca am intins mana dupa culorile mai calde ale acestui volum.himalaya

Pana a doua zi pe la aceeasi ora o terminasem deja. Am descoperit astfel o scriitoare fascinanta – Alexandra David Neel. Tipa asta, de origine franceza, a fost un fenomen la vremea ei – sfarsitul secolului 19. A fost din tinerete un spirit liber, feminista si anarhista (a scris si un tratat despre anarhism), cantareata de opera, calatoare pasionata, a studiat limbile orientale si mai tarziu budismul. Calatoriile sale au fost fara precedent pentru o femeie a acelor timpuri – este cunoscuta mai ales pentru faptul ca a vizitat Lhasa (Tibet) intr-o perioada in care acest lucru era interzis strainilor (subiectul acestei cărţi) dar la fel de impresionante sunt si calatoriile ei in India, Africa de Nord, Japonia, China, Coreea. Calatoriile ii sunt inspiratie pentru mai bine de 30 de carti despre religia si filozofia tarilor prin care trece. Dupa cum am putut observa si in acest volum insa, cartile nu se limiteaza la aceste doua subiecte, Alexandra David-Neel fiind o foarte buna observatoare a oamenilor si locurilor, care pastreaza in minte o multime de detalii si informatii interesante din calatoriile ei.

Nu am cine ştie ce de analizat la acest volum. L-am citit cu plăcere şi nesaţ, aflând multe lucruri noi şi interesante despre acele locuri pe care nu le voi vedea niciodată, despre cultura şi religie şi despre oameni. Mă bucur că mai am un volum al ei şi sper să fie la fel de interesant.

Cartea este 25 de lei la libraria online Libris. Cum spuneam, am prins-o la reducere pe site-ul Polirom împreună cu alte titluri de genul acesta.

Print Friendly

Solar – Ian McEwan

Daca tot ziceam ca vreau sa mai citesc nişte Ian McEwan, m-am gandit sa încep cu aceasta carte care mi s-a parut tentantă încă de când a apărut. Nu-mi vine să cred că sunt deja patru ani de când mă aşteaptă să o citesc. Romanul este o satiră despre viaţa unui fizician renumit a cărui viaţă personală este destul de complicată, ceea ce îi şi distrage atenţia de la meseria sa. Prima parte a cărţii este poate cea mai amuzantă bucată de literatura pe care am citit-o în ultima vreme. Episodul în care profesorul Michael Beard ajunge în zona arctică pentru a studia încălzirea globală dar este complet depăşit de situaţie, este absolut hilar. Am râs pe înfundate (eram în tren), i-am dat şi soţului să citească, s-a amuzant şi el…ce să mai, e grozavă scena. Nu vă zic despre ce e vorba, că v-aş strica plăcerea dar dacă nu citiţi cartea, merită măcar să citiţi prima parte pentru scena aceasta în care profesorul Beard iese în zâpadă la minus 30 de grade şi are musai nevoie la toaletă.

Între timp, viaţa lui amoroasă este un dezastru, cea de-a cincea soţie a sa are doua relaţii extraconjugale (în acelaşi timp) şi asta doar datorită faptului ca profesorul a avut deja vreo zece. Reţeta aceasta s-a repetat cu toate soţiile sale şi se va repeta şi în viitor. Totuşi, romanul ne oferă câteva situaţii neprevăzute care te fac să citeşti mai departe indiferent cât de antipatic îti e personajul. Urmatoarele doua parti ale romanului se desfasoara peste cinci, respectiv patru ani. Profesorul este din ce in ce mai batran si mai gras, se lasa prada viciilor culinare in timp ce din punct de vedere emotional stagneaza. Este din nou intr-o relatie cu o femeie mai tanara decat el cu vreo 25 de ani. Ea insasi nu este insa o fetita, se apropie de 40 de ani si isi doreste cu disperare un copil. Beard a evitat cu istetime aceasta postura de tata in toti anii de pana acum dar de data aceasta e posibil sa nu-i mai reusesca.index

La final, profesorul este intr-o situatie la fel de ambigua ca si pe parcursul intregii carti. Iubit cu pasiune de doua femei, el se afla in imposibilitatea de a alege doar una. Din punct de vedere profesional, sfarsitul este la fel de ciudat. Profesorul incearca sa scoata bani dintr-un proiect pe care si-l insuseste pe nedrept. In acelasi timp, refuza sa accepte un diagnostic serios, care probabil ca nu-i mai acorda decat cateva luni de viata. Nu prea stiu cum sa interpretez acest final. Probabil ca ar fi fost o idee buna sa revin la ultimele pagini, sa vad daca inteleg ceva mai bine sau nu. In orice caz, cartea este greu de plasat. Nu e in intregime un roman comic dar nici serioasa nu poate fi. Zeci si zeci de pagini de teorie despre incalzirea globala si despre fizică, nu o ajuta cu nimic. M-am pierdut complet in respectivele explicatii pe care nu le inteleg si pentru care nu am nici un interes. In afara de prima parte, despre care va ziceam ca e foarte amuzanta, restul romanului este destul de static, in ciuda incercarilor autorului de a scoate povestea in afara banalului. Aceste incercari mi s-au parut, in general, fortate si previzibile. Ma intreb daca McEwan s-a schimbat sau m-am schimbat eu si nu-mi mai place. In orice caz, Solar m-a dezamagit suficient incat sa revin asupra hotararii de a citi mai multe dintre cartile lui McEwan in viitorul apropiat. Ramane de vazut ce va mai fi…caci, dupa cum stiti, alegerile mele de lectura sunt cam impulsive.

Cartea a fost publicata la Polirom. O gasiti la vreo 20 lei (in functie de oferta) la libraria online Libris (cu transport gratuit). In limba engleza, pe Bookdepository e vreo 8 euro.

Print Friendly
Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.