Category Archives: Interviuri Cu Autori

Simon Toyne – Turnul si un mini interviu

10296784_766804903360015_6706809116661761012_nDupa cum v-am spus si saptamana trecuta, s-a lansat la Bookfest si al treilea roman din seria Sancti a lui Simon Toyne – Turnul. Am reusit sa o termin repejor pentru ca eram foarte curioasa. Primele doua volume – Sanctus si Cheia – le-am citit in 2012 asa ca nerabdarea a fost mare.

Turnul este incheierea unei povesti interesante, care mi-a deschis apetitul pentru thrillere. Acum am mult mai putine prejudecati fata de acest gen literar si din cand in cand ma relaxez cu o astfel de poveste. Scrisa intr-un registru usor diferit, Turnul incheie povestea cetatii pline de secrete din Ruina, oferind si o imagine de ansamblu a intregului mister dezvaluit in acest ultim volum. Trebuie sa recunosc ca unele dintre elemente au fost destul de previzibile dar au fost si cateva aspecte care m-au surprins, in special spre sfarsit. Nu va zic care, pentru ca ar fi pacat. Ideea unei boli misterioase care-i face pe oameni sa isi doreasca sa se intoarca acasa (oriunde ar fi acest acasa) mi s-a parut chiar deosebita. Lumea simte o compulsie ciudata de a se indrepta catre diverse locuri sau persoane pe care le percep ei ca fiind acasa. M-a facut sa ma gandesc unde m-as duce eu daca s-ar intampla asa ceva…catre cine?

 Nu pot sa va povestesc prea mult fara sa va stric placerea lecturii, asa e cu thrillerele astea. Oricum, este o carte placuta, cu idei noi si interesante si destul de palpitanta acum la sfarsit.

Cartea este in jur de 30 de lei dar o gasiti din cand in cand si redusa. Momentan nu o vad pe site-ul All asa ca v-am lasat link catre libraria online Libris.

1. Cum te-a schimbat scrisul? Ai putea sa ne impartasesti cateva lucruri pe care le-ai invatat dupa ce ai devenit scriitor?  Acum ca ai scris o carte (mai multe de fapt), crezi ca scrisul ar putea ramane meseria ta permanenta?

Nu cred ca m-am schimbat din cauza scrisului, la varsta de 40 de ani cand mi-a fost publicata prima carte eram deja destul de matur dar, trecerea la scrisul full time mi-a schimbat viata in mare parte in bine. Pot sa-mi duc si sa-mi aduc copiii de la scoala . Deoarece lucrez de acasa, nu pierd nici un concert de colinde, nicio activitate sportiva sau vreo zi de nastere. Imi vad copiii crescand datorita faptului ca sunt scriitor si acesta este cel mai minunat lucru. simon-toyne

Nu este usor sa creezi o carte, de fapt, pare sa devina din ce in ce mai greu cu fiecare carte scrisa, dar procesul imi aduce multe satisfactii. E un mare privilegiu sa pot sa-mi las imaginatia sa zburde si sa pot sa si traiesc din asta. Iar acum ca scriu mereu, parca am mai multe idei decat inainte. Cand scriam Sanctus, intotdeauna imi faceam griji ca voi epuiza toate ideile in acea carte si ca nu-mi va mai ramane nimic. Acum, dupa trei carti si inca una aproape gata imi dau seama ca ideile sunt precum copacii. Cresc incet dar fac fructe din care pot creste multi alti copaci.

 2. Va imaginati vreodata actorii care ar putea juca personajele din cartile pe care le scrieti? Va trece prin minte vreun actor cunoscut care s-ar potrivi cu un anume personaj? Daca ar fi sa faceti un film dupa trilogia Sancti, aveti deja in minte anumiti actori?  

Intotdeauna, in timp ce scriu, vizualizez personajele si fiecare parte din carte. Am fise detaliate despre fiecare personaj, pe care le pot folosi in cazul in care as alcatui o distributie de film, uneori actori cunoscuti, alteori doar fotografii ale unor oameni obisnuiti care par sa se potriveasca rolului. Ma ajuta sa am o fundatie solida si sa evit neclaritatile care pot aparea referitor la personaje pe parcursul procesului lung de scriere a unei carti. Odata definite personajele insa, evit sa le spun oamenilor pe cine am vazut in “rolul” acela pentru ca e bine ca fiecare cititor sa aiba posibilitatea sa si-i imagineze singur. Unii dintre oamenii pe care i-am asociat cu personajele din carti chiar sunt morti asa ca sa nici nu ar avea cum sa joace rolurile respective in cazul in care cartile vor deveni filme.

3. Ati abordat Turnul putin diferit fata de celelalte volume. V-a fost greu sa scrieti in acelasi timp despre cele doua linii temporale? Atunci cand actiunea unui roman se desfasoara pe doua planuri temporale, mereu ma zapacesc putin. E la fel si pentru autor?

Mi-am dorit foarte mult sa scriu Turnul astfel incat sa poata fi citit ca o carte noua, nu doar sa urmeze structura primelor doua. Cand cele doua intervale de timp se intalnesc, acest lucru simbolizeaza si reunirea tuturor lucrurilor. Am vrut ca cititorii primelor doua carti sa inceapa Turnul si sa fie nevoiti sa ghiceasca incotro se indreapta povestea si cum se leaga de primele doua carti, iar apoi, la final, sa fie surprinsi de raspunsuri. A fost o provocare sa scriu folosind doua intervale de timp dar cred ca este important pentru un autor sa incerce mereu lucruri noi, nu numai pentru a-si pastra prospetimea scrierii dar si pentru a surprinde cititorul si a-l face mereu sa-si puna intrebari. Intotdeauna am mai multe fire narative care se intrepatrund asa ca faptul ca am pus unul intr-un interval de timp diferit nu este o schimbare de structura chiar atat de mare (fata de primele doua volume) dar a fost o provocare din punctul de vedere al suspansului deoarece, teoretic, povestea nu se mai desfasoara in timp real. Am incercat sa fac sa mearga aceasta formula. Sper ca am reusit.

4. Am citit undeva ca va place S.King si Dickens dar exista vreun autor la care va intoarceti mereu? Vreo carte pe care ati citit-o de mai multe ori, acea carte pe care va place sa o aveti mereu in biblioteca?

Va amintiti primul thriller pe care l-ati citit?

Recitesc multe carti atunci cand scriu si am tendinta sa aleg povesti care au o oarecare legatura cu ce scriu in momentul respectiv. O metoda buna de auto-educare pentru un scriitor este sa reciteasca si sa se concentreze asupra tehnicii mai degraba decat a povestii. Recomand acest lucru oricui incearca sa scrie propriile povesti. In cazul trilogiei, am tor recitit Tacerea Mieilor de Thomas Harris, cam de fiecare data cand incepeam o noua carte, deoarece cred ca este thrillerul modern perfect si imi amintea mereu de ce imi doresc sa obtin de la cartile mele.
Probabil ca primul thriller citit de mine este Cei trei purcelusi – are o intriga grozava, un punct culminant palpitant si un final fericit. Majoritatea povestilor sunt thrillere daca te gandesti, poate de-aia ne si plac atat de mult, ne amintesc de copilarie cand lumea era mult mai putin complicata.

Pe final, domnul Toyne mi-a mai scris referitor la ceva ce-i scrisesem eu, ca exista numai carti bune si carti rele – indiferent de genul din care fac parte. Nu trebuie sa avem prejudecati fata de un gen anume ci sa incercam orice si apoi sa hotaram daca ne place sau nu. Cu alte cuvinte, don’t judge a book by its cover, nu? Mi-a placut. 🙂

Inchei multumindu-i si aici domnului Toyne pentru ca a avut rabdare si mi-a raspuns atat de interesant la intrebari. Si multumiri merg si catre Ana Androne de la editura All care a mijlocit acest mic interviu si m-a pus in legatura cu autorul trilogiei.

Print Friendly

Ganduri despre calitatea lecturilor mele

Oricat de urias de mult ai citi, tot esti foarte departe de tot. Nici nu poti avea habar de ce poate fi totul. Cunosc multi oameni care au citit biblioteci intregi, in mai multe limbi, au umblat cu tot felul de fise si sunt totusi iremediabil niste inculti. Am impresia ca incultura e o stare congenitala. Daca ai o inclinatie catre cultura, ajung si zece carti bune, citite si intelese bine. […] Nu am nici o metoda de lectura; metoda e folositoare doar pentru lucrurile frivole, pe care eu le stimez, de altfel, foarte mult. Sunt insa convins ca pentru lucrurile profunde si serioase nu e nevoie de asa ceva. Ele se impun irezistibil, daca esti inteligent. Daca nu, nici o metoda nu-ti foloseste, e degeaba. Ideea de cultura de performanta e aberanta. Competitia nu are ce cauta in cultura; […] Nu fac mare caz de omul care a citit foarte mult, ci de cel care a citit foarte bine si a inteles.

Breviar pentru pastrarea clipelor. Filip-Lucian Iorga in dialog cu Alexandru Paleologu

      Iata cum am dat intamplator peste acest text, foarte relevant pentru ce discutam noi zilele trecute. Am acteasta carte pe noptiera de o luna poate si totusi m-am apucat serios de ea de-abia acum si ca o coincidenta bizara dau peste aceasta idee. Ma preocupa atat de mult in ultimul timp treaba asta incat o vad, o aud si o citesc peste tot. (Voua nu vi se intampla?) Imi doresc sa am parte de lecturi relevante, imi doresc ca fiecare carte pe care o citesc sa conteze, sa imi aduca imbunatatiri daca pot sa ma exprim asa, dar nu sunt sigura ca stiu sa aleg aceste carti; uneori este dureros de evident ce alegeri proaste fac. In ultimii ani am citit foarte mult pentru relaxare si divertisment si realizez asta acum cu oarecare tristete desi nu consider ca a fost chiar un lucru atat de rau. V-am mai povestit eu si cu alte ocazii ca pentru mine lectura este terapie si in ultimii doi ani exact asta a fost prioritatea . Si totusi sunt momente in care simt ca nu acord lecturii importanta cuvenita si ca tratez cartile ca pe niste programe la televizor iar asta ma intristeaza nespus si ma infurie. Am un sentiment ciudat de claustrofobie in mediul in care ma invart acum, simt ca ma indobitocesc, ca nu mai stiu sa vorbesc, ca nu mai gandesc in ordine si asta se datoreaza unor alegeri profesionale (inevitabile) pe care le-am facut. Incerc prin lectura sa-mi pastrez ceea ce stiu eu a fi normalitatea mintii mele si nu sunt sigura ca imi iese. In sensul acesta vorbeam despre lectura ca terapie, ca medicament pentru activitatile si intalnirile zilnice care nu ma stimuleaza decat negativ. Din acest motiv imi doresc lecturi de calitate si incerc pe cat posibil sa fac alegeri bune. Pentru ca desi lecturile relaxante, cartile usoare care se citesc pe nerasuflate sunt extraordinare pentru a te deconecta si aerisi, e important sa iti pastrezi un anume antrenament intelectual; e important sa citesti carti cu care sa interactionezi, care sa te puna pe ganduri, sa-ti trezeasca intrebari, sa-ti stimuleze pofta de cunoastere si mai ales dorinta de a creste.

Din aceste ganduri au pornit temerile si frustrarile mele despre care va vorbeam in postarile anterioare. Cred ca acum am reusit in sfarsit sa fiu destul de clara, sa imi spun mie mai ales aceste lucruri si voua desigur, daca va intereseaza. Stiu ca nu obisnuiesc sa va scriu atat de personal dar ma intreb acum daca intelegeti ce am vrut sa spun, ce simt si ce vreau si ma gandesc ca mi-ar prinde bine sa aud si parerile voaste despre lucrurile astea. Pana la urma, cativa dintre voi imi sunteti mult mai apropiati (mai bine as zice apropiate 🙂 ) in gandire, preferinte si pasiuni decat majoritatea oamenilor din viata mea in afara blogului.

P.s. Sunt enorm de multe idei si imagini interesante in cartea din care am luat citatul de mai sus. Ma straduiesc sa va fac o mica recenzie cat mai curand.

Print Friendly

Isabel Allende – scurt despre noul roman si obiceiuri de scriitoare

 N-am mai postat de mult un interviu, in mare parte pentru ca am fost mult prea lenesa. Am gasit insa unul nou pe Goodreads care e taman pe gustul meu. It’s a pity ca nu pot sa va scriu aici interviuri reale, luate de mine asa ca ma consolez traducandu-le pe ale altora. 🙂
Isabel Allende despre cel mai recent roman – Island Beneath the Sea
Goodreads: Primele recenzii de pe Goodreads referitoare la Island Beneath the Sea fac referire la  Zarité ca fiind “o femeie puternica.” Adesea istoria este povestita de cei puternici pe cand Zarité nu este o femeie libera; este sub dominatia sangelui ei african si a statutului ei de produs uman. De ce v-ati hotarat sa aduceti in centrul povestirii o tanara sclava?

Isabel Allende: Sunt obsedata de tema libertatii, mai ales pentru femei. Femeile sunt abuzate, violate, exploatate, vandute; sunt cele mai oropsite. Trebuie sa fie puternice si lucide pentru a depasi obstacolele multiple care le ies in cale. Acest lucru poate deveni o poveste grozava! Majoritatea personajelor mele feminine sunt sclave intr-un fel sau altul dar pana la Zarité nu am mai scris despre o sclava. reala Cazul ei este unul extrem.

GR: Cartile dumneavoastea au purtat cititorii catre o multitudine de locatii inclusiv in tara dumneavoastra de bastina, Chile si locuinta dumneavoastra actuala, San Francisco. Ce v-a motivat sa scrieti despre Haiti in perioada coloniala?

IA: Nu m-am gandit ca voi scrie despre Haiti. Am fost de cateva ori in New Orleans sa ma documentez pentru romanul  Zorro si m-am indragostit de oras, de aroma lui frantuzeasca si de cultura afro-americana. Atunci mi-am zis ca voi scrie intr-o zi o poveste cu locatia in New Orleans, cel mai porbabil despre pirati. Documentandu-ma am aflat ca in 1800, peste 10 000 de refugiati au venit in Loiusiana, fugind de revolta sclavilor din colonia Santo Domingo (azi Haiti). Am fost fascinata de istoria insulei si de nenorocirile sclavilor. 

GR: Cum v-ati documentat pentru a reprezenta cu acuratete Santo Domingo, Havana si New –  Orleans in perioada secolelor 18 – 19?  
 
IA: Am citit carti de istorie despre Caraibe, Haiti, Europa si Statele Unite. Toate se leaga. Am citit si doua bibliografii ale lui Toussaint Louverture si minunata trilogie a lui Madison Smart Bell, un expert al istoriei haitiene si un mare scriitor.

GR: Fundatia Isabel Allende urmareste obtinerea drepturilor sociale si economice ale femeilor, o cauza care va este draga. Personajele dumneavoastra feminine sunt adesea marginalizate datorita sexului lor si totusi pot fi pasionale, practice si tenace. Ce loc ocupa feminismul in scrisul dumneavoastra? 

 
IA: Eram feminista cu mult inaintea ajungerii acestui cuvant in tara mea, Chile. Am fost intotdeauna constienta de inegalitatea dintre sexe si am vrut intotdeauna sa fiu independenta. Feminismul mi-a modelat personalitatea, deciziile, viata, scrisul si fundatia de asemenea. 
 

GR: O cititoare va intreaba: “Cum incepeti un roman – cu o idee despre intriga, despre personaj sau cu informatii istorice?”

IA: Depinde. Unele carti le incep cu o idee vaga, asa cum este si Island Beneath the Sea. Primul meu roman, Casa Spiritelor a inceput cu personajele – majoritatea modelate dupa membrii familiei mele. Al doilea roman se baza pe o crima comisa de armata in timpul dictaturii din Chile (1973). Altele sunt romane istorice cum ar fi Fiica Norocului care a fost inspirat de Febra aurului din California in anul 1848. Atele sunt pe o tema documentata cum este Afrodita care este despre afrodisiace, dorinta si lacomie.

GR: O alta cititoare spune: “Sunt o fana a realismului magic in fictiune si mi-a placut foarte mult Casa Spiritelor. Am mai citit cateva dintre romanele dumneavoastra ulterioare si nu ati mai folosit acest gen atat de mult. Apare in noul roman? “

IA: Exista multa magie in Island Beneath the Sea. Revolta sclavilor din Haiti este imposibil de explicat fara voodoo si puterea spirituala pe care religia le-a oferit-o sclavilor. Este intr-adevar magica. In religia lor erau “posedati” de Loas. Cand se aflau in transa aveau toate puterile Loa iar asta le insufla mult curaj si putere. S-au luptat cu macetele impotriva tunurilor lui Napoleon pentru ca ei credeau ca pentru fiecare negru din lupta existau 10 000 de spirite care se ridicasera din Insula de sub mare (Paradis, Guinea, Lumea cealalta) pentru a lupta cu el.

GR: Spuneti-ne despre o zi obisnuita de scris si tabieturile scriitoricesti neobisnuite. Inca mai incepeti fiecare carte in ziua de 8 ianuarie, zi in care ati inceput sa scrieti Casa spiritelor? S-a mentinut aceasta zi norocoasa pe parcursul anilor? 
 
IA: 8 ianuarie a fost ziua mea norocoasa. Mi-am inceput toate cartile in aceasta zi si toate au fost primite bine de cititori. Scriu intre opt si zece ore pe zi pana cand am un prim manuscris iar apoi ma pot relaxa putin. Sunt foarte disciplinata. Scriu in liniste si singuratate. Aprind o lumanare pentru a chema inspiratia si muzele si ma inconjor cu poze ale oamenilor pe care ii iubesc, morti sau vii. 
GR: Ce urmeaza?

IA: Un alt roman, plasat jumate in Statele Unite si jumate in Chile.

Print Friendly

Me, myself şi de vorbă cu Filip Florian

Recunosc că nu citesc atât de multă literatură contemporană pe cât aş vrea. De fapt…nu citesc mai deloc. Nu din prejudecată sau nepăsare ci din motive pur tehnice. Bugetul meu pentru cărţi e limitat, drept pentru care trebuie să îl împart cu atenţie. De cele mai multe ori nu mă avânt la cărţi “necunoscute” şi nici nu vreau să risc să dau banii pe ceva ce nu mi-ar plăcea. Uneori însă îmi pare rău…
Acum, de exemplu, tocmai am terminat de citit un interviu cu Filip Florian şi normal…că ar fi fost cazul să ştiu şi eu cine este cel care vorbeşte acolo. (Cine este în sensul că nu i-am citit opera…faptul că am citit despre el nu e tocmai mare lucru.) Vă provoc aşadar, să-mi recomandaţi autori români contemporani….alţii decât Cărtărescu (pe care l-am citit :P). Mai degrabă, recomandaţi-mi cărţi ale lor…ce consideraţi că ar fi cazul să citesc?


Revin oleacă la interviul despre care ziceam. Acesta a fost publicat în Dilemateca/august şi este realizat de Marius Chivu. Vă las mai jos doar câtva idei….mergeţi de vă luaţi revista :).

Sunt uluit când cineva încearcă să intre în mintea mea, pentru a reconstitui motivele care m-au făcut să scriu ce am scris. E chiar revoltător când nişte străini au pretenţia că ştiu mai bine decât mine ce am gândit şi ce gândesc, chiar dacă supoziţiile lor nu au nici o legătură cu realitatea.”
Asta mi-a amintit de repulsia pe care o aveam în generală pentru disciplina literatură…în cuvinte mai simple, de copil de clasa a 8a, simţeam acelaşi lucru în numele scriitorilor pe care-i citeam. Impresia de “revoltă” mi-a rămas şi mereu când citesc sau scriu despre o carte mă gândesc la autor. Am considerat întotdeauna ca a fi critic literar este un lucru mare şi faptul că îi critic tocmai pe ei mă lasă mereu simţindu-mă un pic vinovată. Cu toate acestea nu pot să nu fiu de acord cu părerea de mai sus. Cărţile nu trebuie descusute şi răstălmăcite…trebuie să-ţi placă sau nu, să te mişte sau să te supere, să te facă să simţi. Exact din acest motiv poveştile mele despre cărţi sunt simpliste şi cu greu se pot numi recenzii.

Niciodată nu m-am gândit că scrisul e o competiţie iar dacă aş fi ghicit că e aşa, jur, nici nu m-aş fi aşezat la start.”
Poate că nici eu nu m-aş fi gândit…but now that you mention it, nu mă uimeşte atât de tare. E o competiţie să te trezeşti zilnic cu gândul că vei scrie, că trebuie să scrii ceva relevant şi reprezentativ pentru ceea ce eşti. Rândurile pe care le scrii îţi sunt oglindă dar şi vitrină pentru alţii şi cu atâţia holbându-se în această vitrină, parcă te cam iau transpiraţiile. Şi tragi din greu către linia de finish…căci după ea, poate să ţi se spargă oglinda…găseşti tu alta.

E o lungă tradiţie la noi în a spune că niciodată nu vom putea scrie ca ceilalţi, că noi suntem mai pricăjiţi […]
Acest lucru se întâmplă nu numai în cazul scriitorilor…sau pe tema scrisului.

Scriitorul e scriitor doar atunci când scrie.”
Eu cred ca scriitorul e scriitor mereu. In the back of his head, are mereu conştiinţa faptului că e scriitor…diferită şi mai pregnantă de conştiinţa altor “profesii”. Eu una nu-s scriitoare, dar aş vrea să fiu. Şi tot trăiesc cu conştiinţa lui aş vrea să fiu… Îmi închipui că e şi mai pregnantă când e bazată pe realitate. 🙂

Interviul se încheie cu “…îmi sunt dragi aceste cuvinte” ceea ce pe mine m-a cucerit.
Nice to meet you domnule Filip Florian. Ne mai citim şi alta dată. 🙂


Citatele sunt asa cum le-am găsit în revista
Dilemateca. Poza am găsit-o pe Art of Petry.

Print Friendly

Cine sunt si ce am scris



Întrebări pentru: Simone de Beauvoir

Interviu de Bernard Frechtman, Madeleine Gobeil

Publicat in The Paris Review nr 34, primavara/vara 1965

Traducere: Diana Borca

Partea a II a



In Le Sang des autres* şi Toţi oamenii sunt muritori vă ocupaţi de problema timpului. Aţi fost influenţată, în privinţa asta, de Joyce sau Faulkner?

Nu, a fost o preocupare personală. Am fost întotdeauna foarte conştientă de trecerea timpului. Mereu am crezut ca sunt bătrână. Chiar şi când aveam doisprezece ani, mi se părea groaznic să ai treizeci de ani. Mi se părea că ceva se pierde. În acelaşi timp, eram conştientă de câştigurile posibile şi am învâţat multe din unele perioade ale vieţii. Dar, în ciuda acestor lucruri, am fost obsedată mereu de trecerea timpului şi de faptul că moartea se apropie din ce în ce mai mult de noi. Pentru mine, problema timpului este legată de problema morţii, de gândul că ne apropiem din ce in ce mai mult de ea, de oroarea descompunerii. Acest lucru, mai degrabă decât faptul că lucrurile se dezintegrează, că dragostea dispare. Şi asta e oribil, deşi nu m-a deranjat niciodată. A existat mereu o mare continuitate în viaţa mea. Am locuit mereu în Paris, cam în acelaşi cartier. Relaţia mea cu Sartre a durat foarte mult timp. Am prieteni foarte vechi pe care încă îi mai văd. Aşadar, nu am prea simţit că timpul îmi întrerupe viaţa ci mai degrabă că ma obligă să mă orientez. Adică, am atâţia ani în urma, atâţia înaintea mea. Îi număr.

În a doua parte a memoriilor dumneavoastră, conturaţi un portret al lui Sartre din perioada în care a scris Greaţa. Îl descrieţi ca fiind obsedat de ceea ce numeşte el crustaceele sale (Sartre ura crustaceele), chinul său. Păreaţi, la momentul acela, jumătatea veselă a cuplului. Totuşi, în romanele dumneavoastră apare o preocupare referitoare la moarte pe care nu o găsim la Sartre.

Dar amintiţi-vă ce spune în Cuvintele. Că nu a simţit niciodată iminenţa morţii, pe când studenţii săi – de exemplu, Nizan, autorul cărţii Aden Arabie – erau fascinaţi de ea. Într-un fel, Sartre se simţea nemuritor. Pariase totul pe operele sale literare în speranţa că opera îi va supravieţui, pe când eu, datorită faptului că viaţa mea personală va dispărea, nu sunt preocupată de durabilitatea operei mele. Am fost mereu conştientă de faptul că lucrurile obişnuite în viaţa, dispar, activităţile zilnice, impresiile, experienţele din trecut. Sartre credea că viaţa putea fi prinsă într-o capcană de cuvinte iar eu am crezut mereu că aceste cuvinte nu erau însăşi viaţa ci doar o reproducere a ei, a ceva mort ca să spunem aşa.

Exact asta este ideea. Unii oameni pretind că nu aveţi forţa să transpuneţi viaţa în romanele dumneavoastră. Insinuează că personajele dumneavoastră sunt copiate după persoane din jurul dumneavoastră.

Nu ştiu. Ce este imaginaţia? E vorba de obţinerea unui anumit grad de generalitate, de adevăr despre existenţă, despre viaţă. Lucrările care nu se bazează pe realitate nu mă interesează decât dacă sunt foarte extravagante, de exemplu romanele lui Alexandre Dumas sau Victor Hugo, care sunt unice. Dar poveştile scornite nu le numesc lucrări de imaginaţie ci mai degrabă de artificiu. Dacă aş vrea să mă apăr aş putea să fac referire la Război şi Pace al lui Tolstoi ale cărui personaje au fost inspirate din realitate.


Să revenim la personajele dumneavoastră. Cum le alegeţi numele?

Nu consider acest lucru foarte important. În L’Invitée* am ales numele Xaviere deoarece nu întâlnisem decât o singură persoană cu acest nume. Atunci când caut nume folosec cartea de telefoane sau încerc să-mi amintesc numele foştilor elevi.


De care dintre personaje sunteţi cel mai ataşată?

Nu ştiu. Cred că mă interesează mai puţin personajele şi mai mult relaţiile lor, fie că e vorba de dragoste sau prietenie. Criticul Claude Roy a scos acest lucru în evidenţă.


În fiecare din romanele dumneavoastră găsim un personaj feminin care este înşelat şi ameninţat de nebunie.

Multe din femeile moderne sunt aşa. Femeile sunt obligate să pretindă că sunt ceea ce nu sunt, să se joace, de exemplu, de-a curtezanele, să-şi modifice personalitatea. Sunt la marginea nevrozei. Îmi pare foarte rău de femeile de genul acesta. Mă interesează mai mult decât casnicele şi mamele echilibrate. Există, desigur, femei care mă interesează şi mai mult, acelea care se nasc independente, care lucrează şi creează.


Nici unul dintre personajele feminine nu este imun la dragoste. Vă place elementul romantic.

Iubirea este un mare privilegiu. Dragostea adevărată, care este foarte rară, îmbogăţeşte vieţile bărbaţilor şi femeilor care o experimentează.


În romanele dumneavoastră, se pare că femeile experimentează dragostea cel mai mult – mă refer la Francoise în L’Invitée şi la Anne în Mandarinii.

Motivul este că, în ciuda tuturor lucrurilor, femeile se dăruiesc mai mult în dragoste deoarece majoritatea nu au altă preocupare. Probabil că sunt şi mult mai capabile de simpatie adâncă, care este baza dragostei. Poate şi pentru că mă proiectez cu uşurinţă asupra femeilor, mai degrabă decât asupra bărbaţilor. Personajele mele feminine sunt mult mai complexe decât personajele masculine.


Nu aţi creat niciodată un personaj feminin independent şi cu adevărat liber care să ilustreze într-un fel sau altul teza cărţii Al doilea sex. De ce?

Am prezentat femeile aşa cum sunt ele, ca fiinţe complexe, nu cum ar trebui să fie.



După lungul roman Mandarinii nu aţi mai scris ficţiune şi aţi început să lucraţi la memorii. Pe care dintre aceste două forme literare le preferaţi?

Îmi plac ambele. Oferă diferite tipuri de satisfacţii şi dezamăgiri. Scriindu-mi memoriile, gasesc ca e un lucru extrem de agreabil să am ca suport realitatea. Pe de altă parte, când respecţi realitatea zilnică, după cum am făcut eu, există adâncimi ale sensului, mituri şi semnificaţii care sunt trecute cu vederea. În roman însă, poţi exprima aceste orizonturi, aceste tonalităţi ale vieţii cotidiene, dar este inclus şi un element de născocire oarecum deranjant. Trebuie să reuşim să inventăm fără să născocim. Îmi doream de mult să vorbesc despre copilărie şi tinereţe. Păstrasem relaţia cu aceste etape ale vieţii dar nu existau în niciuna din cărţile mele. Chiar înainte de a scrie primul roman, mi-am dorit să am o discuţie din inimă. Era o nevoie personală, foarte sentimentală. După Mémoires d’une jeune fille rangée* eram nesatisfăcută şi m-am gândit să fac altceva. Dar nu am fost în stare. Mi-am zis “M-am luptat să fiu liberă. Ce am făcut cu această libertate, ce s-a ajuns de ea?” Am scris continuarea care m-a adus de la vârsta de douăzeci si unu de ani la timpul prezent, din La Force de l’âge* până la La Force des choses*.


La întâlnirea scriitorilor în Formentor acum câţiva ani, Carlo Levi a descris La Force de l’âge ca fiind ‘marea poveste de dragoste a secolului.’ Sartre apărea pentru prima oară ca fiinţă umană. L-aţi dezvăluit pe Sartre care nu fusese bine înţeles, ca fiind foarte diferit de legendarul Sartre.

Am făcut-o intenţionat. Nu vroia să scriu despre el. Într-un final, când a văzut felul în care vorbeam despre el, mi-a dat mână liberă.


După părerea dumneavoastră, de ce, în ciuda reputaţiei pe care o are de douăzeci de ani, Sartre scriitorul rămâne neînţeles şi este încă atacat violent de critici?

Din motive politice. Sartre este un om care s-a opus cu violenţă clasei în care s-a născut şi care îl priveşte ca pe un trădător. Dar aceea este clasa care are bani, care cumpără cărţi. Situaţia lui Sartre este paradoxală. Este un scriitor anti-burghez care este citit de burghezie şi admirat de aceasta ca fiind una dintre producţiile sale. Burghezia monopolizează cultura şi crede că l-a creeat pe Sartre. În acelaşi timp, îl urăşte pentru că o atacă.


Într-un interviu cu Hemingway din The Paris Review acesta a spus că la un scriitor cu conştiinţă politică nu putem fi siguri decât de faptul că dacă opera sa va dura, va trebui să sari peste partea politică atunci când o citeşti. Desigur, nu sunteţi de accord. Încă mai credeţi în angajamente?

Hemingway era exact tipul de scriitor care nu a vrut niciodată să-şi ia vreu angajament. Ştiu că a fost implicat ca jurnalist în războiul civil spaniol. Hemingway nu a fost însă implicat serios, astfel încât crede că ceea ce este etern în literatură este ceea ce nu este datat, ceea ce nu este implicat. Nu sunt de acord. În cazul multor scriitori, şi părerea lor politică mă face să-i agreez sau nu. Nu sunt mulţi scriitori mai vechi ale căror lucrări să fie cu adevărat dedicate unei opinii. Deşi citim Contractul social al lui Rousseau asa cum citim Confesiunile sale, nimeni nu mai citeste Noua Heloisă.



[…]


Unii critici sunt de părere că aţi descris bătrâneţea într-un fel neplăcut.

Multora nu le-a plăcut ce am spus deoarece vor să creadă că toate etapele vieţii sunt minunate, că toţi copiii sun inocenţi, toţi proaspeţii căsătoriţi sunt fericiţi, toţi bătrânii sunt liniştiţi. M-am răzvrătit împotriva acestor noţiuni toată viaţa şi nu am dubii că momentul care pentru mine nu este bătrâneţea ci începutul bătrâneţii reprezintă – chiar şi cu toate resursele dorite, afecţiune, treabă de făcut – reprezintă o schimbare a existenţei, o schimbare care se manifestă prin pierderea mai multor lucruri. Dacă nu îţi pare rău că le pierzi atunci înseamnă că nu le-ai iubit. Cred că oamenii care ridică în slăvi bătrâneţea sau moartea sunt oamenii care nu iubesc viaţa. Desigur, în Franţa de azi, trebuie să spui că totul este în regulă, că totul este minunat, inclusiv moartea.


[…]


Vă interesează mulţi scriitori contemporani francezi?

Nu prea. Primesc multe manuscrise, şi mă enervează că sunt aproape întotdeauna proaste. În prezent îmi place foarte mult Violette Leduc. A fost publicată pentru prima oară în 1946 în Collection Espoir, care a fost editată de Camus. Criticii au ridicat-o în slăvi. Sartre, Genet şi Jouhandeau au plăcut-o foarte mult. Nu s-a vândut niciodată. A publicat recent o mare autobiografie denumită Bastardul al cărui început a fost publicat în Les Temps Modernes la care Sartre este editor in chief. Am scis o prefaţă la carte deoarece mi s-a părut una dintre cele mai subapreciate scriitoare franceze postbelice. Acum are mult succes în Franţa.


Cum vă clasaţi printre scriitorii contemporani?

Nu ştiu. Ce evaluăm? Gălăgia, liniştea, posteritatea, numărul de cititori, absenţa cititorilor, importanţa la un anumit timp. Cred că oamenii mă vor citi o vreme de acum încolo. Cel puţin, asta îmi spun cititorii. Am contribuit cu ceva la discuţia referitoare la problemele femeilor. Ştiu asta datorită scrisorilor pe care le primesc. Cât despre calitatea literară a lucrărilor mele, în sensul strict al cuvântului, nu am nici cea mai mică idee.

* Nu am gasit aceasta carte tradusa in romana. Daca stiti care este titlul ei in romana, atentionati-ma pentru a modifica.

Print Friendly

Simone de Beauvoir – Despre scris si influente



Întrebări pentru: Simone de Beauvoir

Interviu de Bernard Frechtman, Madeleine Gobeil

Publicat in The Paris Review nr 34, primavara/vara 1965

Traducere: Diana Borca

Partea I

Simone de Beauvoir mi-a făcut cunoştinţă cu Jean Genet şi Jean Paul Sartre, cărora le-am luat interviu dar ezita sa participe ea însăşi la un interviu: “De ce să vorbim despre mine? Nu crezi că am vorbit destul în cele trei jurnale ale mele?” A fost nevoie de câteva scrisori şi conversaţii pentru a o convinge de contrariul, şi atunci numai cu condiţia ca interviul „sa nu fie prea lung.”

Interviul s-a desfăşurat în atelierul domnişoarei de Beauvoir pe strada Schoelcher din Montparnasse, la cinci minute distanţă de apartamentul lui Sartre. Lucram într-o cameră mare, însorită care îi servea de birou şi cameră de zi. Rafturile erau pline de cărţi surprinzător de neinteresante. „Cele mai bune” îmi spuse „sunt la prietenii mei şi nu se vor întoarce niciodată.” Mesele sunt pline de obiecte colorate aduse din călătoriile ei dar singurul lucru de valoare din cameră este o lampă făcută pentru ea de Giacometti. Prin cameră sunt împrăştiate zeci de discuri pentru gramofon, unul din puţinele luxuri pe care domnişoara de Beauvoir şi le permite.

În afară de caracteristicile clasice ale feţei, ceea ce te impresionează la Simone de Beauvoir este tenul ei proaspăt, trandafiriu şi ochii albaştrii, extrem de tineri şi plini de viaţă. Ai impresia ca ştie şi vede totul; acest lucru inspiră o oarecare timiditate. Vorbeşte repede, este directă fără a fi bruscă şi este zâmbitoare şi prietenoasă.

Madeleine Gobeil, 1965


În ultimii şapte ani v-aţi scris memoriile, în care vă puneţi frecvent întrebări referitoare la vocaţia şi profesia dumneavoastră. Am impresia că pierderea credinţei religioase v-a împins către scris.


Este greu să îţi revizuieşti trecutul fără a trişa puţin. Dorinţa mea de a scrie este veche. Scriam povestiri de la vârsta de opt ani, Dar mulţi copii fac asta. Asta nu înseamnă că au o vocaţie pentru scris. În cazul meu, vocaţia s-a accentuat deoarece mi-am pierdut credinţa; este de asemenea adevărat că atunci când citeam cărţi care mă impresionau profund, cum ar fi cartea lui George Eliot, Moara de pe Floss, îmi doream din tot sufletul să fiu ca ea, o persoană ale cărei cărţi să fie citite, ale cărei cărţi să impresioneze cititorii.


Aţi fost influenţată de literatura engleză?


Studiul limbii engleze a fost una din pasiunile mele din copilărie. În literatura engleză există literatură pentru copii mult mai fascinantă decât ceea ce există în Franţa. Îmi plăcea să citesc Alice în Ţara Minunilor, Peter Pan, George Eliot şi chiar Rosamond Lechmann.


Dusty Answer?


Am făcut o adevărată pasiune pentru cartea aceea. Şi totuşi era cam mediocră. Fetele din generaţia mea o adorau. Autorul era foarte tânăr şi fiecare fată se recunoştea în Judy. Cartea era destul de inteligentă, chiar subtilă. Cât despre mine, invidiam viaţa universitară engleză. Eu locuiam acasa. Nu aveam camera mea. De fapt, nu aveam nimic. Şi deşi viaţa universitară nu era pe gratis, permitea multă intimitate şi mi se părea magnifică. Autorul cunoştea toate miturile adolescentelor – despre băieţii drăguţi şi misterioşi şi toate celelalte. Mai târziu, desigur, am citit surorile Bronte şi cărţile Virginiei Woolf: Orlando şi Doamna Dalloway. Nu prea mi-a plăcut Valurile dar mi-a plăcut mult de tot cartea ei despre Elizabeth Barrett Browning.


Dar jurnalul ei?


Mă interesează mai puţin. Este prea literar. Este fascinant dar îmi e străin. Este prea preocupată de faptul dacă va fi publicată sau nu, despre ce spun oamenii despre ea. Mi-a plăcut foarte mult O cameră separată în care vorbeşte despre situaţia femeilor. Este un scurt eseu dar pune punctul pe i. Explică foarte bine de ce femeile nu pot să scrie. Virginia Woolf este una dintre scriitoarele de care am fost foarte interesată. Aţi văzut poze cu ea? O faţă extraordinară, singuratică…într-un fel, foarte implicată în poveştile ei de dragoste, în gospodărie, haine, animale. Virginia Woolf este un personaj vast.


Aţi citit cărţile ei traduse?


Nu, în engleză. Citesc în engleză mult mai bine decât vorbesc.


Ce părere aveţi despre educaţia universitară pentru un scriitor? Aţi fost o studentă eminentă la Sorbona şi lumea se aştepta să aveţi o carieră strălucită ca profesoară.


Studiile mi-au oferit numai cunoştinţe superficiale de filozofie dar mi-au intensificat interesul pentru aceasta. Am avut multe beneficii de pe urma faptului că am fost profesoară – adică, am putut să petrec mult timp citind, scriind şi educându-mă. În zilele acelea, profesorii nu aveau un program atât de încărcat. Studiile mi-au oferit o bază deoarece pentru a trece examenele trebuiau explorate zone de care nu ai fi interesat dacă nu te-ar interesa decât cultura generală. Mi-au oferit o anume metodă academică care mi-a fost folositoare când am scris Al doilea sex şi care mi-a fost, în general, folositoare în studiile mele. O metodă de a trece mai repede prin cărţi, de a vedea lucrările care sunt importante, de a le clasifica, posibilitatea de a le respinge pe cele neimportante, de a le rezuma, de a le răsfoi.


Eraţi o profesoară bună?


Nu cred, pentru că eram interesată doar de studenţii inteligenţi şi nu de toţi, pe când o profesoară bună trebuie să fie interesată de toţi. Dar nu poţi face asta când predai filozofia. Erau mereu câte patru cinci studenţi care vorbeau şi alţii care nu făceau nimic. Nu mă deranjam prea mult cu ei.


Scriaţi deja de zece ani când aţi fost publicată pentru prima oară la treizeci şi cinci de ani. Nu eraţi descurajată?


Nu, deoarece pe vremea mea era un lucru neobişnuit să fii publicat când eşti foarte tânăr. Desigur, erau câteva exemple, cum ar fi Radiguet, care era un geniu. Nici Sartre nu a fost publicat pană la vârsta de treizeci şi cinci de ani când au apărut Greaţa şi Zidul. Când prima mea carte cât de cât publicabilă a fost respinsă am fost puţin descurajată. Când a fost respinsă prima versiune a She Came to Stay a fost foarte neplăcut. Atunci m-am gândit că ar trebui să-mi acord nişte timp. Ştiam mulţi scriitori care au început cu greu. Se vorbea mult despre cazul lui Stendhal care nu a început să scrie decât la patruzeci de ani.


Aţi fost influenţată de scriitorii americani când vă scriaţi primele romane?


Scriind She Came to Stay, am fost cu siguranţă influenţată de Hemingway în măsura în care el ne-a învăţat o anume simplicitate a dialogului şi importanţa lucrurilor mărunte.


Vă faceţi un plan atunci când scrieţi un roman?


Nu am mai scris un roman de zece ani, timp în care am lucrat la memoriile mele. Când am scris Mandarinii, de exemplu, am creat personajele şi atmosfera în jurul unei teme, şi puţin câte puţin a luat formă intriga.


Se spune că sunteţi foarte disciplinată şi că nu trece nici o zi fără să lucraţi. La ce oră începeţi?


Mă grăbesc mereu să încep deşi nu îmi prea plac începutul zilei. Beau un ceai şi apoi pe la zece, mă apuc de muncă şi lucrez până pe la unu. Apoi mă întâlnesc cu prieteni şi după aia, la cinci mă apuc iar de muncă până la nouă. Nu mi-e greu să mă apuc din nou. Când plecaţi o să citesc ziarul sau poate merg la cumpărături. Cel mai adesea e o plăcere să lucrez.


Când vă întâlniţi cu Sartre?


În fiecare seara şi uneori la prânz. De obicei lucrez acasă la el după masa.


Nu vă deranjează să mergeţi dintr-un apartament în altul?


Nu, deoarece nu scriu cărţi ştiinţifice, îmi iau hârtiile cu mine şi e bine aşa.


Vă apucaţi imediat de scris?


Depinde de ce scriu. Dacă merge bine, citesc ce am scris în ziua dinainte şi fac corecturi. Apoi continui. Trebuie să citesc ce am scris înainte pentru a putea relua firul.


Prietenii dumneavoastră care sunt scriitori au aceleaşi obiceiuri ca şi dumneavoastră?


Nu, este o chestiune personală. Genet, de exemplu, lucrează cu totul altfel. Scrie cam doisprezece ore pe zi, şase luni de zile atunci când lucrează la ceva şi când a terminat, pot trece şi şase luni până face altceva. După cum spuneam, lucrez în fiecare zi în afară de două sau trei luni de vacanţă, când călătoresc şi nu lucrez deloc. Citesc foarte puţin în timpul anului şi când plec îmi iau o valiză de cărţi pe care nu am avut timp să le citesc. Dar dacă vacanţa durează o lună sau şase săptămâni, mă simt incomod, mai ales dacă sunt între două cărţi. Mă plictisesc dacă nu lucrez.


Toate manuscrisele dumneavoastră sunt scrise de mână? Cine le descifrează? Nelson Algren spunea că este unul dintre puţinii oameni care vă pot descifra scrisul.


Nu ştiu să bat la maşină dar am două persoane care reuşesc să descifreze ce scriu. Când lucrez la ultima versiune a unei cărţi, copiez manuscrisul. Sunt foarte atentă. Fac un mare efort. Scrisul este destul de lizibil.

Partea a II a in curand.

Print Friendly

Despre vagabonzi si majordomi

Intrebari pentru: KAZUO ISHIGURO
Interviu de Susannah Hunnewell
Publicat in The Paris Review editia de primavara 2008

Aţi scris ceva in scoală?

Da. Am frecventat o scoală primara locala unde se experimentau metode moderne de predare. Era pe la mijlocul anilor 60, iar şcoala mea nu avea lecţii prestabilite si erau mulţumiţi de situaţie. Puteai sa te distrezi cu calculatoare de mână sau puteai sa faci vaci din lut sau puteai scrie poveşti. Aceasta era activitatea preferată pentru ca era sociabilă. Scriai un pic, apoi citeai lucrurile celorlalţi, şi cu voce tare ce ai scris tu. Am creat un personaj pe care l-am numit Mr. Senior, numele unui conducător de la o echipa de cercetaşi din care făcea parte prietenul meu. Mi s-a părut un nume grozav pentru un spion. In vremea aceea îmi plăcea mult Sherlock Holmes. Scriam o pastişă după un roman poliţist victorian care începea cu un client care începe să spună o poveste lungă. Dar petreceam mult timp decorându-ne cărţile pentru a arăta exact ca ediţiile paperback pe care le vedeam in magazine – desenam găuri lăsate de gloanţe pe coperta din faţă şi puneam citate din ziare pe partea din spate. “Genial, tensiune înfiorătoare.” —Daily Mirror.

Credeţi că această experienţă v-a afectat, ca scriitor?

Era amuzant, şi m-a făcut să privesc poveştile ca fiind nişte lucruri obţinute fără efort. Ideea asta mi-a rămas, cred. Nu am fost niciodată intimidat de ideea de a fi nevoit să compun o poveste. A fost întotdeauna un lucru relativ uşor pe care oamenii îl fac intr-o atmosferă relaxantă.

Care a fost următoarea dumneavoastră obsesie, după cărţile poliţiste?

Muzica rock. După Sherlock Holmes, nu am mai citit până pe la douăzeci de ani. Dar cântam la pian de la cinci ani. Am început să cânt la chitară când aveam cincisprezece ani şi am început să ascult muzică pop —discuri pop destul de groaznice—când aveam unsprezece ani. Mi se păreau minunate. Primul disc ce mi-a plăcut cu adevărat a fost Tom Jones cu “The Green, Green Grass of Home.” Tom Jones este galez, dar “The Green, Green Grass of Home” este un cântec de cowboy. Cânta melodii despre viaţa cowboy-lor pe care îi ştiam de la televizor.
Aveam un mini reportofon Sony pe care tatăl meu îl adusese din Japonia şi înregistram direct de la difuzorul radioului, un fel de download timpuriu. Încercam să înţeleg cuvintele de pe această înregistrare foarte proastă plină de bâzâituri. Apoi, când am împlinit treisprezece ani, am cumpărat, chiar atunci când a apărut, John Wesley Harding, primul meu album al lui Dylan.

Ce vă plăcea la el?

Versurile. Bob Dylan era un textier grozav, mi-am dat seama imediat. Chiar şi atunci eram sigur de două lucruri, că ştiu ce înseamnă nişte versuri bune şi nişte filme cu cowboy bune. În ceea ce-l priveşte pe Dylan, presupun că a fost primul meu contact cu versurile suprarealiste sau scrise cu tehnica stream of consciousnes. Şi l-am descoperit pe Leonard Cohen, care aborda versurile dintr-un punct de vedere literar. Publicase două romane şi câteva volume de poezie. Pentru un evreu, reprezentările sale erau destul de catolice. Mulţi sfinţi şi madone. Era ca un chanteur francez. Mi-a plăcut ideea că un muzician poate face absolut totul singur. Îţi scrii, cânţi şi orchestrezi propriile cântece. Mi s-a părut interesant, şi am început să scriu melodii.

Care a fost primul dumneavoastră cântec?
Era ca o melodie a lui Leonard Cohen. Cred că primul vers era “Will your eyes never reopen, on the shore where we once lived and played.”

Era un cântec de dragoste?

Un aspect care te atrăgea la Dylan şi Cohen este că nu ştiai despre ce sunt melodiile. Te chinui să te exprimi, dar te confrunţi mereu cu lucruri pe care nu le înţelegi complet şi trebuie să te preface că le înţelegi. De multe ori aşa e viaţa când eşti tânăr, şi ţi-e ruşine să o recunoşti. Într-un fel, versurile lor reprezintă această stare.

Când la vârsta de nouăsprezece ani v-aţi urcat din nou în avion, unde aţi plecat?

Am plecat în America. Fusese ambiţia mea de ceva timp. Eram obsedat de cultura americană. Am strâns bani lucrând la o companie de produse pentru bebeluşi. Împachetam mâncarea pentru bebeluşi şi verificam filme de 8 mm numite “Quads Are Born” şi “Caesarean” să nu aibă defecte. În aprilie 1974, am luat un avion al unei companii canadiene, cea mai ieftină metodă de a ajunge acolo. Am aterizat în Vancouver şi am trecut graniţa cu autobuzul în mijlocul nopţii. Am stat trei luni în Statele Unite, călătorind cu un dolar pe zi. În perioada aceea toată lumea avea o atitudine romantică referitoare la astfel de lucruri. Trebuia să îţi găseşti în fiecare noapte un loc în care să dormi. Era o întreagă reţea de tineri care făceau autostopul pe coasta de vest.

Eraţi hippie?

Presupun că eram, cel puţin la modul superficial. Părul lung, mustaţă, chitară, rucsac. În mod ironic, toţi credeam că suntem deosebiţi. Am făcut autostopul pe autostrada de pe coasta Pacificului, prin Los Angeles, San Francisco, şi prin California de nord.

Cum vi s-a părut experienţa?

Mi-a depăşit aşteptările. Uneori era foarte stresant. Am călătorit cu un tren de marfă din Washington prin Idaho către Montana. Eram cu un tip din Minnesota, şi ne-am petrecut noaptea la o misiune. Era un loc destul de jegos. Trebuia să te dezbraci la uşă şi să intri la duş cu toţi ciudaţii. Mergeai pe vârfuri prin bălţi negre şi la capătul celălalt îţi dădeau nişte pijamale şi dormeai în paturi supraetajate. În dimineaţa următoare, mergeam în gară cu nişte vagabonzi. Nu aveau nici o legătură cu această cultură a autostopiştilor care consta în mare parte din studenţi şi fugari. Călătoreau cu marfare şi mergeau din mahala în mahala prin diverse oraşe. Trăiau din donarea de sânge. Erau alcoolici. Erau săraci şi bolnavi şi arătau îngrozitor. Nu era nimic romantic la ei. Dar ne dădeau multe sfaturi bune. Ne spuneau sa nu sărim din tren din mers pentru că o să murim, dacă cineva încearcă să se urce în vagonul vostru, să-l împingem afară. Nu contează dacă ar putea să moară, va vrea să ne fure ceva şi am fi blocaţi cu el până la prima oprire. Dacă adormeam ne-ar fi aruncat din tren doar pentru cinzeci de dolari.

Aţi scris vreodată despre această călătorie?

Ţineam un jurnal, un fel de proză de tip pastişă în genul lui Kerouac. În fiecare zi scriam ce se întâmplă: Ziua 36. M-am întâlnit cu cutare. Am făcut asta. Când am ajuns acasă, am luat jurnalele acestea groase şi am ales două episoade pe care le-am elaborat folosind naraţiunea la persoana întâi. Unul era despre perioada în care mi s-a furat chitara în San Francisco. Pentru prima oară mă gândeam la structură. Adoptasem însă în proza mea un ciudat dialect transatlantic dar pentru că nu eram american suna fals.

Privind în urmă, la primul roman publicat, Amintirea palidă a munţilor, ce părere aveţi acum despre el?

Ţin foarte mult la el, dar cred că este prea derutant. Sfârşitul este ca un puzzle. Nu obţii nici un câştig artistic derutând oamenii atât de mult. Era vorba doar de lipsă de experienţă —aprecierea greşită a ceea ce este prea evident sau prea subtil. Chiar şi atunci sfârşitul mi se părea nesatisfăcător.

Ce aţi încercat să realizaţi?

Să spunem că cineva vorbeşte despre un prieten comun, şi este nervos din cauza lipsei de hotărâre a acestui prieten cu privire la o relaţie în care se află. Devine furios. Apoi realizezi că îşi însuşeşte situaţia prietenului pentru a vorbi despre sine însuşi. Credeam că acesta este un mod interesant de a nara un roman: un personaj căruia i se pare prea dureros sau ciudat să vorbească despre propria viaţă îşi însuşeşte povestea altcuiva pentru a o spune pe a sa. Petrecusem mult timp lucrând cu oameni fără adăpost, ascultând poveştile oamenilor despre cum au ajuns într-un loc şi devenisem foarte sensibil la faptul că nu-şi spuneau poveştile în mod direct.
În Amintirea palidă a munţilor, naratorul este o femeie de vârstă mijlocie iar fiica ei s-a sinucis. Acest lucru este anunţat la începutul romanului. Dar în loc să explice cum s-a ajuns la asta, ea începe să-şi amintească o prietena pe care o avea în Nagasaki, după al doilea război mondial. Mă gândeam că cititorul se va întreba de ce este vorba de altceva, ce simte ea despre moartea fiicei, de ce s-a sinucis fiica. Speram că cititorii vor realiza că povestea fiicei este spusă prin cea a prietenei. Dar deoarece nu am ştiut cum să reproduc textura memoriei, a trebuit să recurg la nişte artificii la sfârşit, când o scenă din Japonia se amestecă cu o scenă care s-a întâmplat, in mod evident, mai recent. Chiar şi acum, când particip la un eveniment pentru a vorbi despre ultima mea carte, cineva întreabă dacă femeile acelea erau de fapt una şi aceiaşi sau ce se întâmplă la sfârşit, pe pod când “tu” devine “noi”?

Aţi spune că programul de scris v-a ajutat să deveniţi scriitor?

De fapt, eu am încercat să devin compozitor, dar această uşă nu mi s-a deschis. Am plecat în partea de est a Angliei, toată lumea m-a încurajat, şi în câteva luni publicasem poveşti în reviste şi obţinusem un contract pentru primul meu roman. Acest lucru m-a ajutat, tehnic, ca scriitor. Nu mi s-a părut niciodată că scriu cu uşurinţă proză interesantă. Proza mea este destul de banală. Cred că sunt bun la ciorne. Pot să mă uit la o ciornă şi îmi vin multe idei pentru următoarea.

Cum aţi ajuns la un fundal englezesc pentru Rămăşiţele zilei ?

A început cu o glumă a soţiei mele. Un jurnalist urma să vină să-mi ia un interviu referitor la primul meu roman. Iar soţia mea a zis: Nu ar fi amuzant dacă persoana aceasta care vine ţi-ar pune nişte întrebări serioase, solemne despre roman şi tu te-ai preface că eşti majordomul meu? Ni s-a părut o idee foarte amuzantă. De atunci am devenit obsedat de metafora majordomului.

Metaforă pentru ce?

Pentru două lucruri. Unul este un fel de răceală emoţională. Majordomul englez trebuie să fie foarte rezervat şi să nu aibă nici un fel de reacţie personală la ce se întâmplă în jurul lui. Părea o metodă bună de a accesa englezismul nostru sau partea universală din noi care se teme să se implice emoţional. Cealaltă semnificaţie este majordomul ca emblemă a unei persoane care lasă pe alţii să ia marile decizii politice. Acesta îşi spune că va face tot ce poate pentru a servi o persoană, şi prin aceasta va contribui la societate, dar el însuşi nu va lua nici o decizie importantă. Mulţi dintre noi ne aflăm în această poziţie, fie că trăim sau nu în democraţie. Majoritatea dintre noi nu ne aflăm acolo unde se iau marile decizii. Ne facem treaba şi ne mândrim cu asta, şi sperăm că mica noastră contribuţie va fi folosită cum trebuie.

Eraţi fan al lui Jeeves?

Jeeves m-a influenţat foarte mult. Nu numai Jeeves, dar toate personajele majordom care au existat în filme. Erau amuzanţi într-un mod subtil. Nu era comedie bufă. Era un fel de patos în felul în care aveau întotdeauna o expresie neutră atunci când situaţia necesita o expresie disperată. Jeeves era culmea acestei atitudini.
Dar şi încercam în mod intenţionat să scriu pentru o audienţă internaţională. Era o reacţie, cred, împotriva obtuzităţii din ficţiunea engleză a generaţiei dinaintea mea. Privind în urmă nu ştiu dacă era o acuzaţie întemeiată sau nu. Eram însă conştienţi că trebuie să ne adresăm unei audienţe internaţionale şi nu numai engleze. Unul din felurile în care puteam face asta era luând un mit englezesc cunoscut internaţional – în cazul acesta, majordomul englez.

V-aţi documentat mult?

Da, dar am aflat cu surprindere că existau foarte puţine informaţii scrise de către servitori despre servitori, având în vedere că o mare parte din oamenii acestei ţări erau angajaţi în domeniul acesta înainte de al doilea război mondial. Era uimitor faptul că atât de puţini s-au gândit că viaţa lor valorează ceva. Majoritatea lucrurilor din Rămăşiţele zilei despre ritualurile condiţiei de servitor sunt inventate. Când Stevens vorbeşte despre “planul personalului,” este o idee inventată.

În această carte, şi în multe din romanele dumneavoastră, personajul principal pare să piardă ocazia de a iubi, în mod tragic, în ultimul moment.

Nu ştiu dacă în ultimul moment. Poate că se uită în urmă şi se gândesc la un moment în care totul ar fi putut să fie diferit. Este tentant să se gândească că a fost doar un capriciu al sorţii. Dar de fapt, sunt nişte lucruri colosale care îi fac să piardă nu numai dragostea dar şi ceva esenţial în viaţă.
Print Friendly

Ian McEwan luat la intrebari

Imi plac mult interviurile cu autori. Dupa cum probabil ati observat sunt un cititor foarte bagacios. Imi place sa stiu diverse chestii despre autori. M-am gandit asadar sa incerc sa adaug o noua categorie pe blog – interviuri cu scriitori. Interviuri mai vechi sau mai noi, traduse de mine din diverse locuri. Am publicat deja unul, acum ceva timp dar m-am cam lenevit intre timp. Gasiti aici interviul cu Iris Murdoch care mie mi-a placut foarte mult.
Mai jos va las si un interviu cu Ian McEwan, tot mai vechi.

Intrebari pentru Ian McEwan
Povestea unui pacatos
Interviu de: DEBORAH SOLOMON
Publicat: 2 Decembrie, 2007, The New York Times
Traducere: Diana Borca

DS: Romanul dumneavoastra “Ispasire” — povestea lui Briony Tallis, o romanciera care a spus, in copilarie, o minciuna ce a ranit-o pe sora ei in asemenea masura incat nu va putea fi niciodata ispasita – a fost transpus intr-un film, si am aflat surprinsa ca dumneavoastra sunteti producatorul executiv al acestuia. Majoritatea romancierilor fug de filme, de frica
risipirii dragostei cu care si-au protejat proza.

Stiu. Ei bine, aceasta va fi risipita fie ca autorul fuge sau nu.

Deci de ce sunteti producatorul executiv al filmului?
Pentru a putea ramane implicat dar fara sa scriu scenariul. Am refuzat sa scriu scenariul. Nu am vrut sa ma supun remarcilor unor oameni ca producatorul sau regizorul, care sa-mi spuna ca nu am inteles bine aceste personaje.

Filmul este mai sumbru decat romanul, poate datorita faptului ca pierderile umane ale celui de-al doilea razboi mondial au fost descrise atat de direct.
Sper ca nu este in intregime sumbru. Este totusi o poveste de dragoste. Ca in cazul tuturor povestilor de dragoste, dragostea trebuie sa fie amenintata, in acest caz,observam ca numai romancierul a adus cele doua personaje impreuna. In viata reala, ele au fost despartite de razboi.

Mi se pare ca acest impuls de a fi ispasit este unul religios, Si totusi sunteti un ateu declarat.
Da, sunt un ateu, si probabil ca si Briony este. Ateii au la fel de multa constiinta, poate chiar mai multa, decat oamenii cu adanci convingeri religioase, si au aceleasi probleme in a se reconcilia cu propriile fapte rele din trecut. Este un pic mai usor atunci cand il ai pe Dumnezeu sa te ierte.

Nu neaparat. Credinta in sine nu este usor de sustinut.
Ei bine, mai bine sa nu discutam despre asta.

Propriei dumneavoastra vieti nu i-au lipsit intrigi dramatice. In urma cu numai cativa ani ati descoperit ca aveti un frate mai mare pe care nu l-ati cunoscut niciodata, un zidar. Tineti legatura cu el?
Da, desigur. Vorbim aproape in fiecare luna, iesim la un pahar sau intr-un restaurant sa mancam impreuna.

S-a nascut inainte ca parintii dumneavoastra sa se fi casatorit si a fost dat spre adoptie printr-un anunt in ziar. Cum s-a inteles cu parintii adoptivi ?

Din fericire, a fost iubit foarte mult in copilarie. A fost cu adevarat pretuit. Nu stiu daca ar fi avut o viata mai buna sau mai rea daca ar fi fost pastrat.

Iar acum aveti la randul dumneavoastra doi baieti mari.
Se poarta cu mine mult mai bine decat ma purtam eu cu ai mei. Fiind copil, toata lumea se purta cu mine in consecinta. Nu cred ca m-a intrebat cineva vreodata daca sunt fericit. Odata, eram intr-un avion, mergeam din Africa de Nord inapoi la internatul din Anglia, iar un barbat care statea langa mine m-a intrebat daca cred in Dumnezeu. In urmatoarele doua ore am participat la o conversatie despre Dumnezeu. Aveam numai 10 ani. Am fost foarte incantat sa fiu luat in serios de catre un adult.

Erati probabil deja necredincios.
Nu, de-abia incepeam sa-mi dau seama de tot ce se intampla, dar nu in intregime.

Romancierul Martin Amis a fost sfasiat de presa britanica dupa criticarea diferitelor aspecte ale Islamului.
A fost atacat in mod suparator in The Guardian. Toate religiile includ afirmatii despre lume si intr-o societate deschisa ar trebui sa fie posibila discutarea acestora. Ar trebui sa fie posibil sa spui, “Unele idei islamice mi se par discutabile” fara a fi numit rasist.

Despre ce idei vorbiti?
Ei bine, ideea ca orice renegare ar trebui pedepsita este revoltatoare. Acest lucru este complet ostil notiunii de libertate de gandire si tuturor lucrurilor pe care speram sa le sustinem. Cred ca Martin a suferit teribil din cauza ziarului The Guardian.

Romancierii sunt personalitati mai importante in Anglia decat sunt aici.
Cu adevarat? Norman Mailer tocmai a murit.

Asa este, dar a fost probabil ultimul romancier American care a fost cunoscut atat pentru capriciile sale cat si pentru ceea ce a scris.
Boxul si scrisul se confundau minunat in mintea lui.

Lucrati la un nou roman? Da.

Ne puteti spune despre ce este vorba?
Nu, este prea devreme. Nu-mi spun nici mie insumi inca.

Actiunea se desfasoara in prezent?
In mare parte. Acum l-ati distrus. Va trebui sa ma gandesc la un altul.

Interviu desfasurat, transcris si editat de catre DEBORAH SOLOMON

Print Friendly
Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.