Category Archives: Jurnale

Karl Ove Knausgard – Lupta mea. Cartea intai: Moartea unui tata

lupta_mea_1_poza_1_1M-am hotarat greu sa ma apuc de cartea aceasta, nu m-a atras deloc. Si totusi, tot citind despre ea pe la unii si altii am zis sa-i dau o sansa. Si, in mod surprinzator, am citit-o mult mai repede decat ma asteptam. Nu sunt deloc intr-o dispozitie potrivita pentru a citi carti atat de lungi (440 de pagini) si recunosc ca ma asteptam la un stil mai greoi, dar lectura a mers struna. Mai greu a fost insa la final cand m-am straduit (din nou) sa incadrez cartea in standardele Goodreads. Ma supara din ce in ce mai tare sistemul lor, v-am mai spus despre asta, mi se pare prea simplist. Cartea nu mi-a displacut si nu o consider banala dar nici stralucitoare nu a fost asa ca e greu sa o evaluez in “stelute”.

Cu ceva timp in urma ma declaram pasionata de orice inseamna jurnal sau autobiografie. In ultima vreme insa, imi vine din ce in ce mai greu sa apreciez astfel de scrieri. Posibil sa fie vorba de o schimbare la mine, in felul meu de a citi si interpreta dar nu pot sa nu observ si ca foarte putine carti din acest gen sunt cu adevarat stralucitoare sau relevante, daca vreti un termen mai putin bombastic. Din ultimii ani, singurele care mi-au ramas in minte au fost Amintirile lui Zoe Camarasescu si 20 de ani in Siberia a Anitei Nandris Cudla. Astfel, in comparatie cu una dintre acestea, Lupta mea mi s-a parut destul de slaba in anumite sensuri. Desi am apreciat talentul scriitoricesc evident al lui Karl Ove Knausgard, nu am vazut relevanta povestii lui. Nu simt ca am invatat nimic de la el, nu cred ca voi retine mare lucru din povestea vietii lui. Desigur, e destul de aiurea sa spui despre viata cuiva ca nu prea te intereseaza dar…pana la urma, nu asta este adevarul? Cati dintre noi sunt cu adevarat dispusi sa-si dedice ore intregi din viata citind despre activitatile cotidiene, listele de cumparaturi sau beţiile unui scriitor norvegian necunoscut? Nu neg ca aceasta carte ar avea si partile ei bune, sunt fragmente care m-au impresionat mai ales in contextul in care sunt chiar interesanta de diferitele metode prin care oamenii isi traiesc durerea si inteleg sau nu moartea celor apropiati. Si desigur, moartea unui tata este un eveniment mai mult decat important in viata majoritatii oamenilor. Autorul introduce insa in text o multitudine de banalitati care atrag atentia de la ceea ce ar fi putut fi un volum de introspectii si filozofii pesonale despre durere si moarte. Poate ca daca s-ar fi limitat la acestea, lectura ar fi mers mult mai greu dar cred ca ar fi fost o achizitie mai valoaroasa pentru cititor. The New Yorker scrie despre volum ca tocmai aceasta combinatie intre elemente de cotidian si intamplari semnificative este ceea ce da valoare cartii formand astfel legatura aceea atat de necesara intre cititor si text. Mi se pare o observatie relevanta si poate ca, daca felul meu de a citi si interesele mele nu ar fi evoluat catre alte directii (ceva mai egoiste as zice), as fi putut spune si eu acelasi lucru.

In ceea ce priveste bucatile din carte care mi-au placut, partea a doua a fost cu siguranta mult mai interesanta. La aflarea vestii ca tatal lor a murit, Karl Ove si fratele acestuia se intorc in orasul in care acesta traise pentru a-l inmormanta. Aici se confrunta cu mizeria extrema in care a trait acesta, impreuna cu mama lui. Cei doi frati se straduiesc sa aduca un pic de normalitate in viata bunicii lor apucandu-se de curatenie dar aceasta nu pare sa constientizeze nimic din ceea ce i se intampla. Initial cei doi considera ca bunica este in stare de soc (ea fiind cea care descoperise cadavrul fiului ei) dar se dovedeste ca si aceasta, ca si tatal lor, sufera de alcoolism. Astfel, ea nu poate sa functioneze decat in conditiile in care consuma alcool. Descoperirea este tulburatoare pentru Karl Ove, fratele sau parand sa ia lucrurile mai putin dramatic. Totul este insa o drama pentru Karl Ove care, desi cunoaste circumstantele in care tatal sau a trait in ultimii ani (alcoolism grav dar si conditiile mizerabile din casa in care locuia cu mama sa), este foarte afectat de moartea acestuia. Fratele sau, care nu reuseste sa-si ierte tatal, este rece si oarecum neutru la toate evenimentele pe cand Karl Ove face eforturi imense sa nu planga si traieste cu greu cele cateva zile in casa in care murise tatal sau. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost acuratetea cu care scriitorul descrie aceasta situatie. Viata unui alcoolic este greu de inteles, mai ales atunci cand nu ai avut tangente cu aceasta boala. Este evident insa ca partea aceasta a cartii este, daca nu reala, macar inspirata din realitate.  Descoperirea lor cum ca si bunica, mama tatalui lor, este alcoolica mi s-a parut foarte tulburatoare: felul in care aceasta traieste ca o stafie, ignorand totul in jurul ei, inclusiv propria igiena si chiar nevoile fiziologice, pana in momentul in care primeste de baut. Atunci abia, cei doi frati regasesc in ea omul de alta data, amintirile pe care le au impreuna si reusesc sa schimbe cateva cuvinte coerente cu ea.  Probabil ca cine nu crede ca alcoolismul este o boala reala care schimba compozitia chimica a creierului, modificand comportamentul si personalitatea celui afectat, s-ar razgandi dupa ce citeste aceste pagini. Scenele acestea precum si cea in care Karl Ove ramane singur in casa cu bunica sa dupa ce mai devreme vizionase trupul tatalui sau mort, mi-au parut foarte vii si m-au rascolit. Am inteles perfect durerea dar si repulsia lui Karl Ove de a se afla in acea casa, precum si nevoia lui obsesiva de a readuce lucrurile pe fagasul normal facand curatenie. E greu sa ierti un om care ti-a facut rau, chiar si involuntar (autorul povesteste pe parcursul cartii felul in care tatal sau se comporta cu el iar mai apoi isi aminteste si de raceala bunicilor fata de el) dar si mai greu este sa constientizezi si sa accepti ca moartea lui te doare, sa simti nevoia sa pui lucrurile la locul lor, chiar daca este prea tarziu. Aceste scene finale sunt cele care m-au convins ca nu am pierdut timpul citind aceasta carte, chiar daca as fi preferat sa nu o fac.

Pe final as vrea sa va spun sa nu va fie frica de aceasta carte (recunosc ca mie mi-a fost). In ciuda elementelor negative despre care v-am vorbit, este un volum care merita citit. Pe mine insa nu prea ma indeamna la a citi si restul volumelor acestei autobiografii, fie si numai din cauza trairilor pe care mi le-a starnit. Va incurajez sa treceti si pe la Ema care a scris un articol extrem de complex despre carte in care vorbeste si despre unele inconsecvente in relatarile autorului pe care le-am observat si eu si care mi-au influentat negativ parerea despre intregul volum.

Cartea a fost publicata de curand de editura Litera. Este in prezent la reducere pe site-ul lor – 30 lei.

Traducere din limba norvegiana: Ioana- Andreea Muresan

Titlu original: Min Kamp (2009)

Print Friendly

Castelul de sticla – Jeannette Walls

Titlu original: The Glass Castle

Tradusa in limba romana: la editura Art, Lorena Lupu, Colectia Young Art

De cumparat: Libris – 31 lei si in limba engleza: Books Express – 50 lei

castelulNu m-as fi asteptat sa-mi placa atat de mult aceasta carte si totusi iata ca am citit-o pe nerasuflate intr-un weekend si am ramas cu ea in suflet. Am abordat-o ca pe un roman de fictiune dar se pare ca este mai mult de atat, povestea adevarata a copilariei scriitoarei, asa cum a vazut-o si interpretat-o ea. Si privita astfel, cartea devine cu adevarat tulburatoare pentru ca familia Walls este cu totul altfel, parintii sunt niste nonconformisti, iar copiii cresc ca buruienile, in orice directie isi doresc si indiferent de vreme. Pe parcursul intregii carti am incercat sa-mi dau seama daca acesta este un lucru pozitiv sau nu. De cele mai multe ori am fost tulburata si chiar scandalizata de metodele pe care cei doi soti Walls le folosesc pentru a-si creste copiii. De fapt, nu e vorba ca ar avea vreo metoda, ei pur si simplu ii fac si le dau drumul in lume de la varste foarte fragede. Una dintre imaginile de inceput ale cartii este Jeannette cea de trei ani care-si pregateste niste hotdog dar are un accident si ajunge la spital unde va sta internata sase saptamani pentru arsuri destul de grave. Mai tarziu, la nasterea mezinei, aceasta este inmanata surorii mai mari (tot Jeannette de sapte ani acum) si vor calatori impreuna cu ceilalti doi frati inchisi in intuneric, pentru 14 ore, in spatele unei dubite (nu fara peripetii si pericole). Mi-a fost foarte, foarte greu sa nu-i judec pe cei doi parinti. De fapt, am renuntat sa mai incerc si pana spre sfarsitul cartii am ajuns aproape sa-i urasc. Atitudinea lor nu a fost doar una de nonconformism si revolta fata de societate ci de-a dreptul iresponsabila si periculoasa, atat pentru ei insisi cat si pentru cei patru copii. Cu un tata alcoolic si o mama narcisista, ma mir sincer ca cei patru au reusit sa supravietuiasca. Sunt scene precum cea in care Jeannette cade din masina si parintii nu observa, sau cand doi dintre copii sunt victimele unor tentative de abuz sexual pe care parintii il ignora sau minimalizeaza, luni si ani de foame si mizerie in timp ce mama are totusi niste surse de venit pe care ar putea sa le foloseasca pentru aceste nevoi imediate si fundamentale ale copiilor. Si multe altele care m-au revoltat si m-au facut sa-mi pierd orice simpatie as putea avea pentru parinti (nu ca ar fi fost prea multa oricum). Spre sfarsit am inceput sa cred ca mama copiilor are probleme psihice avand in vedere ca, dupa cei patru copii pleaca de acasa si-si gasesc un rost in New York, parintii locuiesc pe strazi, ca vagabonzi in conditiile in care mama detine un teren foarte valoros si o casa in alt oras dar si bijuterii pe care le pastreaza cu sfintenie. Se ajunge la un anumit punct in care copiii devin parinti si parintii devin copii, o situatie in care acestia din urma par sa se complaca. Cred ca exista totusi o oarecare dragoste fata de copii din partea parintilor chiar daca acestia sunt incapabili sa-i ingrijeasca dar cel mai mult m-a mirat atasamentul copiilor fata de parinti. Desi, la un moment dat, ruptura devine evidenta, exista revolte si ranchiuna bine justificate, cei patru renunta cu greu la parintii lor, vor in permanenta sa-i ajute, sa-i schimbe, sa-i aduca pe calea normalitatii. Fiecare are alta abordare si se intelege clar ca nu numai sentimentele de obligatie si/sau vinovatiei ii tin legati de parinti ci si o oarecare iubire si admiratie, uneori, pentru felul in care acestia si-au trait viata si i-au crescut pe ei.

Chiar tonul intregii relatari nu este unul depresiv sau negativ ci din contra, o oarecare veselie si usurinta razbat printre randuri. Jeannette priveste in urma cu drag si zambete la unele momente ale copilariei si cu indulgenta la altele care din afara par atat de ingrozitoare. Este o atitudine cu adevarat induiosatoare si una care face din aceasta rememorare a copilariei o carte excelenta, o fabuloasa poveste de viata din care oricine poate desprinde oarece invataminte. Toleranta fata de greselile parintilor (care atunci cand le constientizezi, dor atat de tare) si iertarea sunt teme pe care le gasesc intotdeauna relevante pentru mine si poate din acest motiv cartea aceasta m-a rascolit intr-atat. Imi doresc sa fiu capabila de o asemenea atitudine plina de veselie si lejeritate fata de trecut, oricum ar fi fost el, asa ca Jeannette mi-a devenit foarte usor un personaj favorit, pe care nu-l voi uita cu usurinta.

Print Friendly

Lapte si lacrimi

Si au venit alte si alte zile si nopti, din care tin minte mai ales umbrele noastre profilate noaptea pe peretele rosu al livingului. Noi mergand prin casa, in tot soiul de pasi ciudati – ritm de vals, mers incet, mers rapid, leganat -, asa cum dicteaza corpul lui Eric si plansul sau suspinul lui Eric, si rasul sau ganguritul lui, si caderea lui in somn in bratele mele, cu cea mai mare incredere pe care un corp a avut-o vreodata intr-altul. […] Si trebuie sa recunosc, in perioada asta nu ma gandesc deloc la scris. Nu-mi lipseste. Cinstit vorbind, nu-mi trebuie nimic. Ma simt plina, plina, plina. Nici macar eu insami nu-mi lipsesc. Sa fii mama pare o placuta parasire de mine. Pare o evadare dintr-un eu care te forteaza intr-una sa te invarti, sa produci, sa il manifesti, sa il justifici. Un eu tiranic intr-o masura buna, un eu cu orgoliu, cu ambitii, cu planuri, cu sarcini de indeplinit.. Care, insa, acum a amutit si el de uimire.

Stefania Mihalache – Pachetelul auriu (Povesti cu scriitoare si copii)

Mi-am dorit foarte mult sa citesc aceasta carte. Am in ultima vreme un soi de afinitate ciudata pentru cartile cu si despre crescut copii. Dar de fapt, mi-am dorit sa o citesc pentru ca, in sinea mea, speram sa ma conving ca toata treaba asta cu procreatul nu-i chiar asa mare scofala si nu are rost sa o rumeg atat si sa o sucesc pe toate partile. N-a fost sa fie insa pentru ca aceasta carticica m-a aruncat taman in capatul opus al camerei metaforice in care-mi dezbat eu problema. 18 femei (mame si scriitoare) isi lasa aici experientele, gandurile, emotiile printre care gasesti cu greu o raza de optimism sau incurajare pentru altele ca ele. Desigur, eu nu sunt scriitoare. Si desigur, dragostea instinctiva pentru puii lor este evidenta mereu. Dar… e greu. Stiti cum e cand intrebi o mama despre nastere si crescut copii? Cum iti raspunde vag si fara detalii dar balmajeste ceva despre minune si iubire si magie? E foarte enervant. Ca eu vreau sa stiu de-adevaratelea cum a fost dar se pare povestica nu poti stii decat daca faci parte din club. Ei bine, Povesti cu scriitoare si copii te lasa sa arunci un ochi in clubul asta chiar si daca nu esti de-a lor. Nici o poveste nu e sugar-coated, nici o istorisire nu are ca scop propovaduirea procreerii. Si desi imi doream raspunsurile astea…acum nu sunt sigura cum sa ma simt referitor la faptul ca le-am primit. Exact cum zicea si Elena in articolul ei, mi-as fi dorit enorm sa vad ca se poate. Ma asteptam sa se poata. Pentru ca, pentru mine, scriitoarele sunt oricum super eroine, chiar si fara a fi mame. Mi-am amintit de Lapte negru si de Sylvia Plath (pe care oricum nu o uit niciodata) si ca sa fiu sincera pana la capat…mi-e cam frica. Tocmai ce depasisem teama asta dar acum m-am intors la ea. Oare chiar asa sa fie? Dupa noua luni de corp care nu mai este al tau, urmeaza unul, doi, trei ani de minte care nu mai este a ta?

I-am dat cartii 5 stele Goodreads pentru ca nu se putea altfel. Pentru ca am simtit ca ar fi o totala lipsa de respect din partea mea (femeie fara copii) sa nu o fac. Dar m-as abtine sa o recomand celor ca mine, care nu au copii dar se gandesc la asta si sunt intr-o furtuna continua de intrebari si raspunsuri dificile.

Mi-au placut cel mai mult povestile Stefaniei Mihalache si Vivianei Musa Augusto. Bine, mi-a placut mult si Mihaela Ursa dar citisem deja textul pe blogul ei pe care l-am descoperit acum cativa ani si care include (printre alte subiecte) mai multe povestiri scurte despre fetele ei.  Cele trei sunt ca niste insule de optimism si zambet, in miezul oceanului de lacrimi care este aceasta carte. Si apropo, ati observat cat de multe dintre autoare vorbesc la un moment sau altul despre lacrimi si lapte? Lapte si lacrimi…asa trebuia sa se numeasca aceasta colectie.

 De cumparat: librarie online 27 lei

Volum coordonat de Alina Purcaru.

 

Print Friendly

Jurnalul unui om dezamagit – W.N.P. Barbellion

Dupa ce a stat in wishlist ani de zile, am reusit in sfarsit sa citesc acest jurnal, datorita Ioanei care a facut munca voluntara si mi l-a trimis de la Bucuresti unde era la reducere. Nu-mi mai amintesc cum am dat peste el si de ce am vrut sa-l citesc (posibil sa fi citit despre el in Dilemateca) dar am avut multi ani in care citeam cu mare pasiune orice inseamna jurnal sau autobiografie. Acum vad ca m-am mai potolit. Parca din ce in ce mai greu le gasesc interesante (sau poate ca nu am mai dat peste unele cu adevarat interesante). Exceptie face Sylvia Plath pe care v-am tot aratat-o de la Craciun incoace si pe care o citesc cu incetinitorul pentru ca nu vreau sa o termin prea repede. Oricum asta nu se va intampla prea curand pentru ca este enorma: 700 de pagini de scris minuscul. In ritmul in care avansez cu ea, nu cred ca o voi termina anul acesta.barbellion

Revenind la Barbellion, l-am gasit enervant si smiorcait. E drept ca bietul de el are o boala teribila (scleroza?) si moare la treizeci de ani dar, vai de mine, cat este de plangacios! Pe alocuri sunt si idei interesante la el si parca te prinde oarecum dar per total jurnalul este de tip terapie ceea ce e bine pentru scriitor nu pentru cititor. Va las asadar doar cu cateva citate. Poate aveti rabdare sa le cititi, poate nu. Nu stiu daca a mai citit cineva cartea aceasta dar cum ma sâcâia faptul ca lâncezeşte acolo in wishlist, ma bucur ca am citit-o.

Cand ajung la o anumita varsta, unii batrani traiesc din obisnuinta – si anume o obisnuinta proasta.

Nimeni nu poate intelege fara sa fi simtit pe propria-i piele faptul ca o creatura excesiv de introspectiva cum sunt eu este cum nu se poate mai nefericita cand n-are altceva de facut decat sa se consume singura.

Am citit cu placere niste jurnale vechi. M-a intristat si m-a surprins cate lucruri uitasem. Pare destul de neloial fata de tine insuti sa uiti trecutul atat de usor. Sunt adancit cu atata egoism in sinele meu de acum, incat am ajuns sa nu-mi mai pese catusi de putin de suma tot mai mare de eu-ri trecute – domnii aceia morti si dragi care au ingrijit, unul dupa altul, templul acesta de carne si au dat mai departe torta vietii si identitatii mele, inainte sa se retraga tacuti si modesti.

E teribil cand prin mintea unui tanar ambitios trece banuiala ca poate, pana la urma, nu e decat un muritor de rand – ca viata lui, fie ea comica sau tragica sau ambele sau in nici un fel, ramane tot neimportanta si nu schimba nimic.

Adevaratul test al fericirii este sa stii ce zi a saptamanii este. Omul nefericit o stie si in somn. Daca esti la fel de vesel si rumen in obraji si lunea si sambata, si la micul dejun si la cina atunci – ei bine, atunci esti un sot ideal.

Un jurnal, fie el oricat de intim si amanuntit, nu poate reda decat o selectie zilnica relativ scurta din numarul aproape infinit de lucruri care ne trec prin constiinta. Oricat de atent si de priceput ar fi cel care-l srie, multe lucruri ii scapa; oricum, reamintirea nu este acelasi lucru cu recrearea…

Titlu original: The Journal of a Disappointed Man (1919)

Traducere: Anca Barbulescu

De cumparat: librarie online 40 lei

Print Friendly
Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.