Category Archives: Fictiune

Preaiubita – Toni Morrison

Au trecut cateva saptamani bune de cand am citit cu atata jind o carte, am citit-o dar de fapt ma simt de parca as fi vazut-o, atat de bine mi-am imaginat personajele si atat de tare m-am implicat in actiune. In ultima vreme descopar atat de multi scriitori talentati pe care as vrea sa-i citesc in intregime incat, cel mai probabil, nu o sa-mi ajunga viata asta pentru tot ceea ce imi doresc eu sa citesc.

Toni Morrison a fost o surpriza pentru mine pentru ca am descoperit-o intr-o zi si m-am indragostit fulgerator cum s-ar zice. I-am gasit cartile, am gasit interviuri cu ea pe You Tube, am citit repede Preaiubita si asta a fost. Cred ca mi-a fost atat de usor sa o indragesc pentru ca mi-a amintit de Maya Angelou ale carei poezii sunt printre putinele care ma mai impresioneaza. Avand in palmares premiile Pulitzer si Nobel, Toni Morrison este una dintre acele femei care ma inspira si ma fac sa ma simt mandra. In liceu am avut un profesor de literatura mai deosebit, un tip grozav care incerca sa ne invete sa citim si sa analizam un text cu naturalete si sa ne folosim inteligenta sau macar ideile proprii. Dupa galetile de comentarii invatate pe de rost pentru admitere, profesorul acesta de literatura a fost un soc pentru mine (noi). Bineinteles ca nu l-am apreciat atunci asa cum trebuia, dar uitandu-ma in urma realizez cat de mult mi-a schimbat comportamentul fata de lectura si interpretarea literaturii. Avea insa, ca orice om, propriile prejudecati. Intr-una din orele de curs a facut o afirmatie care m-a urmarit ani de zile si pe care, cred, n-o voi uita niciodata: “Femeile nu stiu sa scrie literatura.” Mi se pare ca ulterior s-a corectat cu “Femeile nu stiu sa scrie poezie.” Oricum toni-morrisonnu mai conteaza, cert este ca acel moment a fost pentru mine unul de frustrare maxima pentru ca nu citisem indeajuns sa-i dovedesc contrariul. Am simtit instinctiv ca trebuie sa-l contrazic dar nu aveam argumente. Ceea ce m-a facut sa ma scufund si mai tare in pasiunea mea pentru lectura, sa citesc si carti din afara recomandarilor scolare. Acum ma gandesc cu amuzament ca poate, intr-o clasa cu doi baieti si vreo 30 de fete, afirmatiile astea au fost doar o provocare. Vreau sa cred asta pentru ca mi-e prea draga amintirea lui. In orice caz, ma gandesc la afirmatia asta de fiecare data cand intalnesc o scriitoare care ma uimeste, o scriitoare pe care as fi vrut sa o cunosc atunci, la 16 ani, ca sa pot sa-i dau cu ea peste nas profesorului respectiv. E si cazul lui Toni Morrison, de-aia v-am spus aceasta poveste lunga.

Preaiubita este o carte care se citeste relativ usor dar starneste emotii puternice. Toni Morrison se plimba tiptil pe langa realismul magic, folosind cu subtilitate partea a doua a acestei sintagme, astfel incat, multa vreme nici nu-ti dai seama ca te afli in acest gen. Preaiubita este o poveste despre durere si mecanismele de aparare pe care le dezvoltam automat impotriva acesteia. Astfel, nu numai ca citim o poveste despre nedreptatile si cruzimea din vremea sclaviei populatiei de culoare in America dar si privim intr-o societate cu totul diferita de a noastra si in sufletul unor oameni cu care, altfel, nu am avea ocazia sa interactionam.  In anii razboiului civil american (1865), populatia de culoare este inca oprimata si mai ales, traiau cu sechelele fizice si psihice ale sclaviei. Sethe si fiica ei Denver traiesc singure intr-o casa bantuita, intr-o lume pe care si-o construiesc singure fara a interactiona prea mult cu restul comunitatii, care le evita. Abuzurile suferite in copilarie dar si to362px-Cicatrices_de_flagellation_sur_un_esclaveata istoria de generatii a abuzurilor asupra populatiei de culoare face aproape imposibila depasirea acestor traume, astfel incat, chiar si in libertate, viata lor este condusa de frica de “omul alb”. La 18 ani, Sethe este deja mama a patru copii pe care ii creste instinctiv, neavand nici o alta femeie langa ea care sa o ajute sau sa o indrume. In acelasi timp este servitoarea unei femei albe, la ferma acesteia din Kentucky, alaturi de alti cativa barbati de culoare. Dintre acestia, unul dintre ei ii devine sot, acesta fiind si ceea ce mi s-a parut mie a fi momentul ei de “trezire”. In clipa in care isi da seama ca nu va exista nici o ceremonie de nunta, absolut nimic care sa simbolizeze faptul ca urmeaza sa devina femeie (la 13 ani), Sethe isi recunoaste conditia si incepe sa se trezeasca in ea dorinta pentru libertate. Ulterior, desi are noroc de niste stapani mai destupati la minte care nu o agreseaza, ba din contra, se straduiesc sa le ofere sclavilor o viata cat de cat confortabila, Sethe resimte din ce in ce mai mult frustrarea de a nu putea sa fie propria ei stapana, mai ales atunci cand este nevoita sa-si lase copiii singuri. La fel ca multe alte scene din acest roman, cea in care Sethe o gaseste pe fiica ei de cateva luni dormind in soare cu o musca plimbandu-i-se pe fata, este foarte emotionanta. Odata cu moartea stapanului lor si boala sotiei acestuia, la ferma apare un alt stapan cu un cu totul alt set de valori. Sclavii sunt sunt studiati, educati, imperecheati si condusi ca niste animale. Sethe si sotul ei se hotarasc sa fuga, impreuna cu ceilalti negri de la ferma. Detaliile si dramele acestei evadari catre libertate se dezvaluie treptat in roman. Atat Sethe cat si Paul D. (un personaj ce apare ca un salvator in casa celor doua femei, mama si fiica) isi traiesc istoria pe doua planuri: cel al trecutului – fuga de la ferma, pierderile suferite, durerea, traumele dar si al prezentului, cand acestia sunt impreuna si se straduiesc sa scape de fantomele trecutului (la propriu).

” The lesson she had learned from her sixty years a slave and ten years free: that there was no bad luck in the world but white people. “They don’t know when to stop.”

Nu este scena din carte despre care nu as vrea sa va scriu dar incerc sa ma limitez la chestii generale pentru a nu va strica placerea lecturii. Daca ar trebui sa aleg un punct culminant al acestui roman, mi-ar fi destul de greu sa ma hotarasc. Fuga din sclavie este, desigur, un punct important al naratiunii, dar sunt inca alte cateva la fel de relevante si impresionante. Personajele sunt complexe, foarte realiste. Morrison se pricepe de minune sa redea gandurile si sentimentele complexe ale acestor personaje. Vietile lor sunt pline de evenimente, in marea lor majoritate traumatice astfel incat, atunci cand afli detaliile celei mai socante intamplari din carte (o intamplare pe care nu v-o dezvalui acum dar vreau sa va spun ca este reala, gasita de Toni Morrison intr-un ziar al vremii), mai ca nici nu te miri. Ba chiar intelegi de ce o mama disperata si singura, a carei viata a fost dirijata de violenta si sclavie, poate recurge la solutii dramatice pentru a-si scapa copiii de un destin asemanator. Multe dintre personajele secundare ale romanului o condamna pe Sethe, o izoleaza de comunitate pentru ceea ce a facut, un lucru absolut oribil, care o bantuie (la propriu) toata viata dupa aia, dar eu nu pot spune ca sunt de acord cu ei. Cred ca si eu as fi facut la fel. Fiecare isi construieste propriile mecanisme de aparare si supravietuire. Poate cel mai emotionant este cel descris de Paul D. – suprimarea pana la aproape inexistenta a sentimentelor. Daca nu iubesti, nu poti fi ranit.

Risky, thought Paul D, very risky. For a used-to-be-slave woman to love anything that much was dangerous, especially if it was her children she had settled on to love. The best thing, he knew, was to love just a little bit; everything, just a little bit, so when they broke its back, or shoved it in a croaker sack, well, maybe you’d have a little love left over for the next one.

Suddenly he remembers Sixo trying to describe what he felt about the Thirty-Mile Woman. “She is a friend of my mind. She gather me, man. The pieces I am, she gather them and give them back to me in all the right order. It’s good, you know, when you got a woman who is a friend of your mind.”

Dar Sethe isi iubeste copiii cu toata dragostea de care este capabila si asta o aduce in acel punct de disperare maxima.

I was big, Paul D, and deep and wide and when I stretched out my arms all my children could get in between. I was that wide.

Am admirat-o pe Sethe si am compatimit-o in momentele ei cele mai proaste, in care pare ca si-a pierdut mintea si m-am bucurat pentru ea cand s-a linistit. Nu se poate spune ca acest roman are un final fericit, cum de altfel, probabil, nici vietile sclavilor nu au putut avea finaluri fericite, dar exista undeva la sfarsit o raza de lumina si de liniste.

“To get to a place where you could love anything you chose–not to need permission for desire–well now, that was freedom.

Mai imi ramane de observat si faptul ca cele doua planuri ale povestii se completeaza si sunt la fel de importante. In nici un moment nu poti sa spui ca povestea s-a terminat. Scriitoarea revine mereu la idei pe care le mentioneaza in mai multe puncte ale romanului, adaugand detalii si complexitate povestilor. Este o carte pe care e bine sa o cititi in limba engleza pentru a putea aprecia si valoarea ei lingvistica. Din acest punct de vedere mi-a amintit de Viata secreta a albinelor de The Invention of Wings (Sue Monk Kidd) dar si de Culoarea sentimentelor (Kathryn Stockett).

Preaiubita s-a tradus la editura Trei (Virgil Stanciu) impreuna cu alte trei titluri ale lui Toni Morrison. O gasiti la 27 lei la Libris. In limba engleza, aici, 8 euro.

 

Print Friendly

Ce am simtit cand am citit Stoner

Blogosfera literara este deja plina de recenzii ale acestei carti. In ultimele luni de cand a fost publicata la Polirom (prin noiembrie 2014 cred), cartea a devenit foarte populara printre bloggerii care au citit-o unul dupa altul si au scris despre ea. E greu sa nu ma las influentata de astfel de lucruri, mai ales cand cititorii/bloggerii  mei preferati scriu despre ea cu asemenea admiratie. Aceste laude insa imi starnesc adesea o stare de confuzie si de cele mai multe ori las sa treaca niste timp pana ma intorc la cartea cu pricina. Acum insa, cu ajutorul Ioanei, cartea a ajuns la mine pe noptiera mai repede decat preconizasem si m-am apucat de ea aproape mecanic.

Nu vreau insa sa ii fac o recenzie. De fapt, acum cand scriu aceste randuri nu am nici cea mai mica idee ce parere am despre ea, habar n-am cum o sa o notez pe Goodreads. Am terminat-o de vreo jumatate de ora, am baut un ceai si stau si bat campii aici fara sa spun nimic relevant pentru ca… ce sa spun?

Stoner m-a trecut prin tot felul de emotii. Majoritatea cartilor bune au efectul asta asupra mea asa ca tragem concluzia ca a fost o carte buna. Dar ce as putea eu sa va scriu in plus despre ea fata de ce au scris colegii mei de pasiune? Mai nimic. Am sa va las in schimb o postare mai personala, legata strans de experienta mea cu aceasta carte, cateva idei razlete si profund subiective

Asadar, ce am simtit cand am citit Stoner:stoner

  • plictiseala – inceputul a fost chinuitor
  • indiferenta – cam ca atitudinea lui William fata de orice. Cam ca atitudinea lui Edith (care este doar imaginea lui in oglinda) fata de orice.
  • nervi si furie pe unele dintre personaje, pe nedreptatile vietii, pe atitudinea pasiva a lui William
  • duioşie faţă de relaţia pe care o dezvolă cu fiica lui si care se transforma mai tarziu in dezamagire pentru ca, din nou, William nu ia atitudine atunci cand este nedreptatit de nevasta-sa cea isterica. Dupa scena in care Edith ii “confisca” biroul a trebuit sa iau o pauza de lectura, atat de tare m-a enervat.
  • dor de studiu, asa cum era el in anii dinainte de a fi complet dezamagita de sistemul de invatamant romanesc, de profesori, de materie, etc.
  • invidie pentru seminariile si cursurile pe care le tine William. Pe vremea mea (cum suna asta!!) seminariile nu erau nici pe departe atat de interesante. Nu se batea nimeni sa intre la ele desi prezenta fizica era obligatorie. Imi amintesc de o singura exceptie, un curs de literatura comparata (fabulos) cu o profesoara care venea din Bucuresti o data la doua saptamani. Se tinea sambata la ora 10 si amfiteatrul era plin, doamna statea pe catedra si ne vorbea despre Antigona sau Eschil sau cine mai tine minte ce mituri grecesti si eram fascinata. Inca ma intreb de ce nu am avut atunci prezenta de spirit si inspiratia de a-mi da seama ca ala era drumul meu. Too late now.
  • bucurie – cand William s-a descoperit, in sfarsit, ca profesor si asta l-a schimbat intr-o persoana mai increzatoare si mai fericita.

Pe final, desi viata lui William este una trista, realizezi ca este de fapt o viata ca oricare alta, cu cateva fărâme de fericire dar si o mulţime de tristeţi şi frustrări. Mi-a placut Stoner. Inteleg de ce s-au indragostit de ea colegii mei bloggeri. Cred ca fiecare si-a vazut in viata lui William firmituri din propria viata si s-au regasit in el intr-un fel sau altul.

” Uneori, cufundat in carti, il izbea dintr-o data revelatia ca sunt atatea lucruri pe care nu le stie, atatea carti pe care nu le citise; si seninatatea pe care se straduia sa o obtina se facea tandari in clipa in care realiza ce putin timp ii ofera viata sa citeasca atatea, sa invete tot ce trebuia sa stie.”

” In cel de-al patruzeci si treilea an al vietii, William Stoner a invatat ceea ce altii, mult mai tineri decat el, invatasera demult: ca persoana pe care o iubesti prima nu e tot aceea pe care o iubesti pana la final si ca iubirea nu e un tel, ci un proces prin care o persoana incearca sa o cunoasca pe alta.”

Cat despre recomandat, nu stiu daca sa o recomand. Povestea asta te trage putin in jos. Fie ca esti optimist sau pesimist, ca esti multumit sau nu de viata ta, tristetea existentiala a lui Stoner te influenteaza…si nu pozitiv.

Print Friendly

Belzhar – Meg Wolitzer

Impresiile mele dupa aceasta lectura sunt atat de neasteptate si surprinzatoare incat m-am grabit sa mi le notez pana nu zboara cu totul din mintea mea. Nu pot sa cred ca tocmai i-am dat cinci stele unei carti considerata ca facand parte din categoria Young Adult. De fapt, ce prostie ca aceasta carte a fost inclusa in categoria asta! Si ce prosite ca trebuie sa includem cartile in categorii!

plath

Desi am declarat The Interestings a lui Meg Wolitzer drept cea mai buna carte citita de mine in 2014, nu ma asteptam deloc la Belzhar sa ma ia asa pe sus, sa o citesc pe nerasuflate intr-o zi (in care am fost si la servici), sa nu ma gandesc deloc la cate stelute va primi pe Goodreads atunci cand o citeam (cum fac uneori, la cartile care se urnesc mai greu), sa imi notez cu frenezie tot felul de idei si ganduri despre ea si iata, acum, sa ii si scriu articol pe blog. Un lucru mi-e clar insa – Meg Wolitzer este extraordinara. Face din cele mai banale subiecte, niste povesti imposibil de ignorat. Personajele ei sunt atat de reale incat e imposibil sa nu descoperi macar unul cu care sa relationezi, in care sa te regasesti.

De cand am vazut-o in colectia editurii Trei, m-am tot intrebat ce-o fi fost in capul lor de au tradus taman aceasta carte, acest Belzhar pentru adolescenti. De ce, cand aveau la dispozitie prea minunata The Interestings? (Intre timp, am aflat ca urmeaza sa apara si ea anul acesta.) Si iata ca nu trebuia decat sa pun mana sa o citesc pentru a afla raspunsul. Pentru ca Belzhar este minunata! Pentru ca Belzhar si-a pus coroana de diamante si domneste fara drept de apel asupra regatului Young Adult. Pentru ca toate cartile Young Adult pe care sau despre care am citit eu nu ii ajung nici macar la degetul mic…de la picior.

Incerc sa va spun cate ceva despre carte dar de fapt imi doresc sa nu o fac, imi doresc sa o las nedescoperita pentru voi, daca veti dori sa o cititi. Si totusi, in acelasi timp, mi-as dori atat de mult sa am cu cine sa o discut. Imi amintesc ca am patit la fel si cu sora ei mai mare acum cateva luni. Intr-un fel, Belzhar pare un ecou al romanului The Interestings, un fel de sora lui mai mica si mai pe intelesul si rabdarea tuturor (are numai 300 de pagini si se citeste mult mai usor). Gasim in ea aceiasi adolescenti, departe de a fi adulti dar departe si de copilarie. Parca si tiparul este similar – un grup de tineri se trezesc la un loc, formeaza un grup strans si ii leaga o prietenie aparte. Sunt, ca toti adolescentii, neintelesi, neadaptati, fragili. Gasesc consolare numai in ei insisi si, cu greu, in prietenia care ii tine impreuna. Desigur, sunt personaje simple, fara artificii, personaje in care sa te regasesti, care sa te “inteleaga”, mai ales daca esti aproximativ de varsta lor.

Jam iubeste cu disperare un baiat mort. Traieste in trecutul celor 41 de zile pe care le-au trait impreuna. Reeve este centrul universului ei si nu se poate altfel. Tot ce se intampla in afara povestii ei de dragoste este insignifiant. Amintirile despre el o urmaresc in permanenta. Suferinta o izoleaza de lume si ii sperie pe cei din jurul ei. Astfel ajunge intr-un liceu mai deosebit, care primeste numai adolescenti cu probleme, care nu se pot adapta, sunt deprimati sau au avut caderi de tot felul. Regimul este strict – copiii sunt izolati de parinti, de tehnologie, de prieteni. Sunt doar ei cu durerea lor si cu scoala, intr-un internat plin de adolescenti “delicati”. Aici, Jam este aleasa pentru a face parte dintr-o clasa mai deosebita, unde cei cinci copii vor studia opera Sylviei Plath sub indrumarea unei profesoare mai excentrice. Insasi alegerea acestei autoare pentru cei cinci este semnificativa. Doamna profesoara Quenell isi alege in fiecare ani un grup de copii si un autor care considera ea ca ii poate ajuta. Si in fiecare an, cursul ei de literatura este cel mai misterios dar si cel care ii ajuta cel mai mult pe cei care au norocul sa participe la el. Ce treaba are Sylvia Plath in toata afacerea asta, ramane sa aflati cand o cititi. 🙂

Pe masura ce timpul trece, cei cinci incep sa se cunoasca si sa se acomodeze cu profesoara si cursul ei, viata lor se schimba. Se uita in urma si incearca sa-si rezolve singuri problemele – unele grave, altele triste, altele inchipuite. Evolutia tinerilor este evidenta. Realitatea castiga, fantomele trecutului raman acolo, in trecut, unde nu mai suscita acelasi interes pentru cei vii. Puteti lua cartea aceasta ca pe o metafora pentru trecerea spre maturitate. Totul se potriveste in acest context. Gandurile si reactiile copiilor sunt tipice pentru varsta lor. Realitatea nu e ceea ce pare a fi in ochii unui adolescent. Poate ca nu suntem putini cei care ne uitam in urma si ne intrebam cum am putut sa credem un lucru sau altul, cum am putut sa iubim atat de pasional, cum am putut fi atat de ravasiti de ceea ce acum ni se par drame inutile. Intr-un fel, depasirea adolescentei e ca si cum s-ar aprinde lumina. Si exact acest lucru se intampla in roman. Si intre timp, in fundal ruleaza un alt film – insinuarea la inceput subtila si mai apoi evidenta ca literatura conteaza.

“Eu cred ca e foarte important sa gasesti cuvintele perfecte.”  zice doamna Quenell si se refera in egala masura la cuvintele citite si la cele scrise. “Cartile aprind focul – fie ca e vorba de o carte deja scrisa sau de un jurnal gol care trebuie completat.”

“Atat de multi oameni habar n-au ce i-a lovit atunci cand ajung maturi. Se simt terminati din prima clipa in care merge ceva prost si isi petrec restul vietii incercand sa evite cu orice pret durerea.”

Elevii scolii acesteia sunt insa cei curajosi, cei care isi transforma slabiciunea in avantaj. Din acest motiv si din altele, romanul nu se poate termina altfel decat cu bine. Pentru ca toti adolescentii sunt exact la limita aceea intre copilarie si maturitate cand inca mai cred ca totul trebuie sa se termine mereu cu bine.

“Cand ajungi la maturitate, nu-ti mai da nimeni stingerea.”

In ciuda catorva clisee si idei deloc noi, romanul are o doza perfecta de prospetime, cateva detalii aproape de domeniul fantasticului, personaje variate cu povesti interesante care m-au facut sa-i acord cele cinci stele pe Goodreads. Daca as avea un adolescent la indemana, i-as da cu siguranta sa citeasca aceasta carte desi sunt convinsa ca ar vedea in ea cu totul altceva decat ce am vazut eu. Dar asta nu ar fi neaparat un lucru rau. Sa citesti despre durere si cum sa o abordezi sau despre literatura si felul cum se impleteste ea cu realitatea nu poate fi un lucru rau pentru nimeni.

Print Friendly

Paul Auster – Invizibil

articleInlineSunt atat de fericita ca l-am descoperit pe Paul Auster. Mi se pare incredibil ca la sfarsit de an (atat de prost in rest) am citit atat de multe carti foarte bune!

Candva in primavara discutam cu prietena mea despre Paul Auster, dupa ce citisem What I loved de Siri Hustvedt. Aflam atunci ca este sotul acestei autoare si vizionam acest interviu. Cred ca v-am mai pomenit si faptul ca s-a insinuat la un moment dat ca nu se stie exact cine a scris cartile lui Siri, ea sau sotul ei, ceea ce mi s-a parut o mare prostie dar mi-a ramas in minte si m-a intrigat întratât încat sa-mi propun sa citesc mai multe carti de Paul Auster. Ei bine, dupa Leviatan de asta vara si aceasta despre care va scriu acum, sunt convinsa ca vreau sa citesc tot.

Invizibil este un roman care mi-a picat in mana in mod intamplator cand am fost la Bucuresti si am vizitat niste anticariate. Ramasesem cu amintirea ca am dat vreo 7 lei pe carte dar acum cand m-am apucat de ea, am gasit bonul si a fost, de fapt 3 lei. 3 lei!!! Cei mai grozav cheltuiti 3 lei din viata mea!

Invizibil este povestea lui Adam Walker, un tanar frumos invizibilsi inteligent dar nesigur si tulburat de tot ce-l inconjoara, asa cum i se si cuvine unui poet aspirant. Auster scrie elegant, intr-un ritm alert, folosind diverse tehnici narative (naratori multipli, povesti incluse in alte povesti) fara sa devina greoi sau haotic. Perspectivele se schimba de cateva ori si totusi povestea este intotdeauna clara si usor de urmarit. Tanarul Adam face cunostinta cu un tip ciudat dar dispus sa investeasca in talentul tanarului si relatia lor evolueaza rapid. Atat de rapid incat in curand, viata lui Adam ia o cu totul alta turnura decat se astepta el. Evenimentele care decurg din aceasta intalnire a sa cu Rudolf, sunt cele care-l vor urmari si ii vor influenta toata viata. Tot ce se intampla in roman sta insa sub semnul intrebari si asta ne este din ce in ce mai clar pe masura ce avansam cu lectura si devine de necontestat la sfarsit. Acest sfarsit coincide si cu sfarsitul vietii lui Adam, la multi ani dupa incidentele de la inceputul romanului. Boala si batranetea il gasesc pe Adam in fata unui roman autobiografic (sau nu) pe care nu reuseste sa-l termine. Se dovedeste apoi ca, dupa 250 de pagini despre viata lui Adam, nu stim de fapt care este adevarul si daca cele descrise de el in propriul roman nu sunt decat inchipuiri. Lumea invizibila la care se refera probabil titlul romanului este de fapt povestea interioara a lui Adam mult diferita de realitate.

Elementele absolut fascinante ale acestui roman sunt de fapt aceste inchipuiri ale lui Adam (desi, nu putem fi siguri daca sunt inchipuiri sau realitate), lucruri socante si destul de grave din punct de vedre social – crima si incestul. Si totusi, aceste pagini in care Adam isi povesteste viata sunt cele mai captivante iar povestea despre iubirea de o luna dintre el si sora lui este foarte frumoasa.

Spre deosebire de Leviatan, Invizibil m-a fascinat si am citit-o pe nerasuflate. Toate elementele s-au imbinat perfect – povestea, tehnica, stilul, emotiile. A fost o carte perfecta pentru sfarsitul meu de an, o adevarata bucurie sa citesc un roman atat de bun.

 

“Dragostea nu e o chestiune morala, dorinta nu e o chestiune morala si, atata vreme cat nu va faceti rau nici voua si nici altcuiva, nu inseamna ca-ti incalci jurmantul.”

Titlu original: Invisible (2009)

Publicat la editura Univers. (Imi plac foarte mult cartile lor, hartia este atat de placuta la atingere si sunt maleabile si usor de plimbat peste tot.)

Pe site-ul Libris cartea este 29 de lei dar bucurestenii o gasesc la mirobolantul pret de 3 lei in anticariatele Antic Exlibris. (Se poate face comanda si online dar transportul mi se pare scump – 30 lei).

Print Friendly

Acorda-mi acest vals – Zelda Fitzgerald

Mi-am dorit sa citesc aceasta carte si am inceput-o cu mare entuziasm numai pentru a descoperi ca nu ma simt in stare sa citesc mai mult de cinci pagini odata. Nu pot sa spun ca este un roman greoi, pentru ca nu ar fi adevarat dar scriitura este cu siguranta dificila si haotica. Cu greu am urmarit firul naratiunii si ca sa va spun drept, acum cand incep sa scriu despre ea nici macar n-am terminat-o.

Cand a scris Acorda-mi acest vals, Zelda Fitzgerald fusese deja internata de cateva ori pentru schizofrenie, ba chiar, romanul este scris in timpul unei internari, ca parte din terapia ei. Este bine-cunoscut faptul ca romanul este autobiografic si ca Alabama Beggs si David Knight sunt reprezentarile fictive ale autoarei si sotului ei, Scott Fitzgerald. Naratiunea este insa greu de urmarit, in parte datorita faptului ca scrisul pare chinuit, grabit, telegrafic dar si pentru ca istoria personajelor pare sa aiba sincope. Totusi, nu poti sa nu apreciezi faptul ca Zelda scrie cu pasiune si fara greutate (romanul a fost scris in doar doua luni) iar subiectele pe care le abordeaza ii sunt apropiate si o preocupa: propria ei copilarie in Alabama, casnicia ei complicata cu Scott (care este reprezentat in roman de un David gelos, cinic, interesat in permanenta de bani si cusurgiu), dragostea ei pentru copil (pe care insa il cam neglijeaza) dar si interesul ei constant pentru a se descoperi artistic. Citind despre acest roman si conjunctura in care a fost scris, nu am putut sa nu simt o simpatie enorma pentru Zelda, pentru faptul ca a perseverat in ciuda faptului ca nici macar sotul ei nu a sustinut-o in a-si publica romanul, considerandu-l prea asemanator cu cel pe care il scria si el in acelasi timp (Blândeţea nopţii) si temandu-se ca va acapazeldara atentia publicului, in detrimentul sau (ba chiar a descurajat-o si l-a criticat aspru). Acest lucru m-a facut sa continui lectura si sa duc romanul pana la capat, cu un respect nou descoperit pentru aceasta autoare. Boala a urmarit-o toata viata, agravata de relatia ei zbuciumata cu Scott, de faptul ca a avut mai multe intreruperi de sarcina care au dus la infertilitate si de recenziile negative ale scrierilor ei.

Simpatia pentru autor nu e suficienta insa pentru a recomanda acest roman. Totusi, anumite pasaje nu sunt fara valoare, in special capitolul in care Alabama se dedica baletului. Greutatile acestui dans dar si pasiunea si dorinta ei de a reusi sunt exprimate in cateva pagini cu adevarat deosebite. De asemenea, scena de la sfarsitul romanului in care toata familia se aduna in jurul tatalui bolnav al Alabamei, este din nou una foarte lucid descrisa si impresionanta. Sunt fragmente pe care le-am citit cu interes, altele insa… pagini intregi de conversati greu inteligibile intre personaje care apar din senin, fara nici o explicatie sau introducere. Asa cum spuneam la inceput, este foarte greu sa urmaresti cu atentie, sa te concentrezi la actiune sau la personaje. E interesant insa, in masura in care stii despre faptul ca scriitoarea sufera de schizofrenie si analizezi cumva felul in care scrie, prin prisma acestei boli. Se vede parca, printre randuri, disperarea, agitatia emotionala si dezordinea unei minti bolnave ceea ce pentru mine a fost fascinant.

Romanul este considerat o curiozitate a literaturii si recomandarea este de a fi citit impreuna cu Blandetea noptii. Asa imi propusesem si eu initial dar acum ma simt prea “suparata” pe Scott Fitzgerald pentru a-i citi vreo carte. Atitudinea lui dar si a publicului cititor de la 1930 incoace mi se pare foarte nedreapta. Si oricum, nu pot spune ca l-am considerat vreodata unul dintre autorii mei preferati – desi stiu si inteleg de ce a fost si este inca apreciat. In ciuda bolii si a lui Scott care ar fi preferat probabil o sotie casnica, Zelda a perseverat in ceea ce priveste dorintele ei de realizare pe plan personal si artistic si l-a iubit asa cum a stiut ea. Pentru anii aceia, cand femeile de-abia incepeau sa ridice ochii din bucatarie si sa indrazneasca sa-si doreasca si altceva, Zelda a fost o tipa deosebita cu o ambitie si perseverenta de admirat.

 De cumparat: librarie online 25 lei (cu transport gratuit)

Print Friendly

Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry – Rachel Joyce

Am inceput aceasta carte fara nici un fel de asteptari, desi citisem cate ceva despre ea – nu mi-a inspirat mare lucru. Am terminat-o aproape plangand si foarte emotionata. Lucrul acesta nu se intampla prea des (din nefericire) ceea ce ma face sa plasez romanul foarte sus in ierarhia celor mai bune carti de anul acesta. Cum a ajuns Harold Fry sa ma impresioneze atat de tare, nu stiu sa va spun exact. Poate ca trec printr-o perioada de smiorcaiala, poate ca a fost lectura potrivita la momentul potrivit. In orice caz, ma bucur tare mult ca am dat peste ea, sau mai degraba a dat ea peste mine, prin intermediul Iuliei. (Multumesc Iulia!) 🙂

Aparut in colectia Premium de la editura Litera, romanul nu se dezice de celelalte carti care-l acompaniaza in aceasta colectie (Alice Munro, Sarah Winman, Ali Shaw) nici macar in ceea ce priveste ilustratia de pe coperta care este la fel de interesanta si colorata ca si celelalte, poate un pic prea vesela pentru acest roman.

IMG_20141222_203415Harold Fry este un domn pensionat recent, care nu-si gaseste rostul acasa, langa o sotie de care s-a indepartat de cativa ani deja. Cei doi se invart unul in jurul celuilalt, se simt incurcati si iritati de prezenta lor dintr-o data in acelasi spatiu pentru atat de mult timp. Pana intr-o dimineata cand Harold primeste o scrisoare de adio de la o cunostinta mai veche, aflata pe patul de moarte intr-un azil din capatul celalalt al Angliei. Scrisoarea il tulbura pe Harold intr-atat, incat porneste la drum catre aceasta femeie, intr-un pelerinaj straniu pe care nici el nu-l intelege pe deplin de la inceput. Intre timp, sotia sa ramasa singura acasa se trezeste la viata dupa ceea ce pare a fi fost un somn de douazeci de ani. Harold insusi pare un somnambul. Merge, si merge, si merge, fara griji pentru ziua de maine. Nu are echipament de calatorie, nu are telefon sau harta, nu are nici macar pantofi corespunzatori. In ultima parte a calatoriei nu mai are nici macar cardul, portofelul sau ceasul la el. Pe masura ce avanseaza in aceasta calatorie, descoperim bucati din viata lui, imagini si povesti despre oamenii cu care a interactionat de-a lungul timpului, drame si probleme de familie. Harold descopera si el cu uimire lucruri pe care la vremea lor nu le observase, isi priveste amintirile cu emotie si surpriza, de parca nu ar fi ale lui. Calatoria in sine este parca o reflectie a vietii, o metafora daca vreti: inceputul este plin de nesiguranta si lucruri noi, pe parcurs apar tot felul de obstacole si de oameni care il abat pe Harold de la scopul initial, iar spre final din nou nesiguranta, gandul ca poate totul a fost in zadar si descoperirea fericirii in simplitate si dragoste dar si a singuratatii inerente acestei vieti.

” Oamenii cumparau lapte, faceau plinul la masina, expediau scrisori. Dar ceea ce nu stiau decat ei era greutatea ingrozitoare a secretului pe care il purtau in suflet. Efortul inuman pe care il faceau uneori ca sa fie normali, ca sa participe le lucrurile care pareau usoare si obisnuite. Singuratatea lor.”

“Harold se gandi la calatoria lui de pana acum; la oamenii pe care-i intalnise, la locurile pe care le vazuse, la cerul sub care dormise. Pana acum pastrase totul in minte ca pe o colectie de suvenire. Ele il ajutasera sa mearga inainte, cand mersul ii fusese atat de anevoios incat voise sa renunte. Acum insa se gandi la toti oamenii si la toate locurile, la cer, si nu se mai vazu acolo. Drumurile pe care le strabatuse erau pline de masini. Oamenii pe langa care trecuse treceau pe langa alti oameni. Urmele pasilor sai, oricat de adanci, aveau sa fie spalate de ploaie. Ca si cum nici n-ar fi calcat prin locurile acelea, nici nu i-ar fi intalnit pe oamenii aceia. Privi in urma si nu vazu nici o urma, nici un semn, al trecerii sale pe acolo.”

“Isi trecu rucsacul pe umarul celalalt si intoarse spatele spitalului. In timp ce se indeparta, pacientii din sezlonguri nici macar nu ridicara capul. Nimeni nu-l astepta, deci nimeni nu paru sa-i observe sosirea sau plecarea. Cel mai important moment din viata lui Harold venise si disparuse fara urma.”

Citatele de mai sus sunt doar cateva din cele care m-au atins pe mine in puncte sensibile si desi sunt greu de cuprins cu mintea asa scoase din context, cred ca ideea principala este destul de evidenta. Finalul acestei carti este destul de trist dar cu o licarire de speranta totusi si cu un zambet la ultimele pagini. Nu pot decat sa o recomand din tot sufletul.

Titlu original: The Unlikely Pilgrimage of Harold Fry (2012)

Autor: Rachel Joyce este o scriitoare britanica, a scris piese de teatru pentru BBC si inca doua romane pe care intentionez sa le caut. 🙂

 De cumparat: in limba romana 30 lei libraria online Libris, in limba romana 8 euro pe Bookdepository.

Print Friendly

Lydia Davis – Sfarsitul povestii

Titlu original: The End of The Story (1995)

Cine este autorul: Lydia Davis este recunoscuta pentru proza scurta si foarte scurta pe care a scris-o dar si pentru traducerile ei din limba franceza (Proust, Flaubert). A fost casatorita cu Paul Auster. In anul 2013 a primit premiul Man Booker International.

Atunci cand am citit pe la toata lumea buna despre aceasta carte m-am entuziasmat si eu si am cumparat-o de la targ fara nici o urma de regret. Eram convinsa ca o sa-mi placa si mi-era dor de experienta unei carti citite pe nerasuflate. Si totusi, cand am terminat-o dupa doar doua zile, nu am ramas decat cu o foarte enervanta nedumerire. Sa imi placa sau nu, dar daca imi placea, poate ca intrebarea asta nici nu ar fi aparut. Sa o fi inteles sau nu…? Dar daca intelegeam ceva, orice, nici intrebarea asta nu mai imi rasarea in minte. Cred ca m-a influentat stilul naratoarei mai mult decat mi-am dat seama. Romanul abordeaza doua subiecte mari si late: dragostea si scrisul. In ambele cazuri, naratoarea este intr-o permanenta stare de nesiguranta – nu stie daca a scris bine, daca paginile pe care le pregatea pentru roman sunt definitive sau nu, daca il iubeste destul pe respectivul, daca a gresit sau a facut bine, daca sa-i citeasca scrisorile inca o data, etc. In fond, si eu sunt o nehotarata, si eu ma gandesc de un milion de ori la toate variantele pe care le am sau le-as fi putut avea intr-o situatie sau alta asa ca nu e prea corect sa spun despre tipa asta ca nu-mi place. Dar, nehotararea este o caracteristica pe care eu o consider defect si, dupa ce ca ma lupt cu ea in viata reala, sa o mai intalnesc si in romane, parca e prea mult.lydia davis
Si pana la urma, o poveste de dragoste e mereu complicata, indiferent ce fel de om esti. Te gandesti in permanenta la ce-ar fi fost daca, mai ales cand te trezesti (ca naratoarea noastra) mai implicata decat ai fi crezut initial. La fel se poate spune si despre scris. In anii trecuti eram de parere ca scriitorii talentati scriu usor, ideile le vin intr-un flux continuu de genialitate (exagerez un pic) si viata lor e mai mult decat usoara. Am invatat insa treptat, citind tot soiul de jurnale si biografii, ca nu este chiar asa. Marea lor majoritate lucreaza din greu pentre cele cateva sute de pagini pe care noi le dam gata in o zi, doua, o saptamana. Munca lor este din multe puncte de vedere mai grea decat imi imaginam eu asa ca iarasi nu e frumos din partea mea sa o judec pe aceasta naratoare/personaj care se tot invarte in jurul unui roman pe care ar vrea sa-l scrie referitor la povestea de dragoste despre care va ziceam mai sus.

Si totusi, atunci cand lectura nu merge struna, cand ma impiedic si am nevoie de odihna la fiecare cinci pagini, cand nu pot sa-mi formez o legatura cu textul, nu pot sa zic despre carte ca mi-a placut, oricat de vinovata m-as simti fata de autoare sau restul lumii care considera respectiva carte o revelatie. Asadar, aruncati cu pietre sau comentarii sau orice vreti voi. Mie nu mi-a placut. M-am plicitist si in acelasi timp, am ajuns la sfarsit epuizata de atata concentrare si de permanentul dute-vino intre trecut, prezent, viitor.

Cumpara cartea: in limba romana – librarie online – 30 lei; in limba engleza – Bookdepository – 13 euro

Print Friendly

Sticletele – Donna Tartt

M-am tot lăudat cu această carte, ba că mă aşteaptă, ba că de-abia aştept să o citesc, ba că am început-o şi în sfârşit reuşesc să spun şi că am terminat-o. Având peste 700 de pagini, nici nu mă mir că m-am lălăit atât cu ea, a fost foarte intimidantă chiar dacă o am în format electronic şi nu am văzut-o efectiv. Aşteptările erau însă atât de mari încât mi-am zis să-i acord drepturi exclusive la săptămâna mea de concediu din noiembrie. Şi bine am făcut pentru că altfel aş fi citit din ea până la sfârşitul anului. Desigur, nu e prima oară când citesc cărţi atât de lungi dar, din păcate, The Goldfinch este unul din acele romane despre care se poate spune că sunt stufoase. Ştiu, e un adjectiv odios, nici mie nu-mi place dar i l-am atribuit din răzbunare pentru că mă simt dezamăgită şi supărată chiar pe Donna Tartt care mi-a livrat romanul acesta atat de ameţitor de greoi. M-am agăţat cu disperare de el, dacă ar fi fost scris de un autor pe care nu-l cunosc, nici nu cred că l-aş fi terminat. Dar mi-a plăcut mult Istoria secretă a Donnei Tartt şi îmi tot spuneam că nu se poate să abandonez această carte a ei.the goldfinch

Spre sfârşitul romanului am putut să îmi explic de ce mi s-a părut atât de obositor. Tehnica aceasta pe care o foloseşte Donna Tartt şi al cărui nume oficial recunosc că nu-l mai ştiu, este una foarte dificil de urmărit. Personajul principal (Theodore Decker) este şi narator şi tot ce se întâmplă, vedem prin ochii lui şi mai ales din punctul lui de vedere. Tot ceea ce-i trece lui prin cap, vedem şi noi scris pe hârtie şi deşi asta poate fi interesant, se întâmplă să fie, de multe ori, mult prea mult. Povestea este deviată atât de des încât oboseşti tot încercând să ţii pasul şi cartea nu este una care să poată fi citita atunci când eşti altfel decât relaxat şi perfect capabil să te concentrezi. Desigur, multe dintre detalii sunt fascinante. E deosebit de interesant să înţelegi un personaj din interior înspre exterior, să-i observi şirul gândirii, să vezi unde se duce mintea lui şi ce legături face. Toată lumea ştie cum e să porneşti de la o idee, să faci anumite legături în minte şi să ajungi la cu totul altceva. Acesta mi s-a părut întotdeauna un proces extraordinar, o abilitate deosebită a minţilor noastre, imposibil de transcris sau redat în cuvinte. Iată însă că Donna Tartt reuşeste să facă acest lucru şi este cu atât mai mult un efort lăudabil având în vedere personajul – un copil şi apoi un adult traumatizat şi dependent de droguri. Din acest punct de vedere, autoarea are toată admiraţia mea – nu ştiu cum a fost posibil să exprimi acele stări fantastice prin care trece o persoană care se droghează cu tot felul de substanţe şi medicamente – unele bune, altele rele, cu siguranţă sentimentele şi emoţiile sunt exacerbate şi Donna Tartt a reuşit să exprime totul cu o precizie…dubioasa. 🙂 Daca vreodata aţi fost curioşi cum te simţi când iei droguri, ei bine, citiţi The Goldfinch şi veţi afla – deşi habar n-am să vă spun la ce droguri se referă Theo (el povesteşte în text dar nu am reţinut). Experienţa este oricum copleşitoare pentru cititor (îmi închipui cum o fi pentru cel care o trăieşte) şi autoarea revine asupra ei de mai multe ori, Theo fiind dependent pe parcursul întregii sale vieţi. De fapt, nu pot spune că mi-am dat seama de asta până când nu am văzut scris negru pe alb. Iniţial am crezut că a fost doar o fază a copilăriei sale îngrozitoare dar la un moment dat, realizezi că drogurile sunt o constantă în viaţa sa şi nu concepe să trăiască fără ele. Aşadar, luând împreună experienţele traumatizante din viaţa lui Theo şi consumul lui constant de droguri, am găsit un personaj inedit şi care nu prea te lasă să îl părăseşti până nu afli sfârşitul poveştii.

Una dintre cele mai bune scene din acest roman (si pot spune chiar în general, dintre scenele de ficţiune citite de mine) este bucata din carte care se referă la perioada de jelire după mama sa. Nu este o singură scenă ci se întinde probabil pe parcursul a un sfert de roman. Drama unui copil rămas singur, durerea lui după moartea unei mame pe care o adora, tristeţea, doliul şi jalea efectivă care-l învăluie sunt foarte emoţionante. Oricine a pierdut vreodata pe cineva drag va fi impresionat de această bucată din roman, se va regăsi acolo (mai ales dacă a trăit experienţa morţii în copilărie), pentru că durerea lui este durerea tuturor, revolta noastră împotriva naturii care nu iartă pe nimeni, trezirea aceea brucă la realitate când dintr-o dată nu mai eşti copil şi nu-ţi mai aminteşti cum era înainte este uşor de identificat şi recunoscut. Şi, la fel ca în realitate, durerea aceea îl urmăreşte toată viaţa şi îi influenţează în mai mică sau mai mare măsură, orice decizie. Aici se vede din nou talentul Donnei Tartt în a reda în scris astfel de fineţuri dificile.

“But sometimes, unexpectedly, grief pounded over me in waves that left me gasping; and when the waves washed back, I found myself looking out over a brackish wreck which was illumined in a light so lucid, so heartsick and empty, that I could hardly remember that the world had ever been anything but dead.”

Foto: Wikipedia

Foto: Wikipedia

Nu v-am spus încă nimic despre faptul că titlul romanului se referă la un tablou faimos care îl obsedează pe eroul nostru. Acesta se trezeşte că întreaga lui viaţă se învârte în jurul acestui tablou care rămâne singura legătură cu mama lui (pe care o pierde brusc la doisprezece ani) şi cu viaţa pe care ar fi avut-o dacă nu ar fi rămas singur. Conexiunile pe care le face în legătură cu acest tablou sunt uneori interesante – povesti despre artă, tablouri şi artişti, la fel şi direcţia pe care o ia viaţa lui mai departe – devine un soi de negustor de antichităţi.

Într-un final, puteti observa că romanul nu a fost numai dezamăgiri si poate m-am pripit cu exasperarea de la începutul acestei postări. Scriind despre carte mă gândesc şi că ar merita mai degraba 4 steluţe pe Goodreads decât cele 3 pe care i le-am dat iniţial. Povestea  în sine este interesantă dar nerealistică si unele dintre personaje nu sunt consecvente (Boris care ba nu vorbeşte bine engleză, ba filozofează mai mult decât i-ar permite capacităţile intelectuale pe care i le atribuim iniţial) dar, şi este un mare dar, nu se întâmplă prea des să intrăm în mintea altei persoane şi să înţelegem atât de bine ce se întâmplă acolo. Aşadar, până iese şi în limba română (aud că la anul), pregătiţi-vă sufleteşte şi poate îi daţi o şansă acestui roman ca să-mi spuneţi şi mie ce aţi înţeles din el. Cred ca e unul dintre acele romane despre care nu poţi să ai o părere neutră.

“Everyone basically has one aria to sing over their entire life.”

“Fate is cruel but maybe not random. Nature (meaning Death) always wins but that doesn’t mean we have to bow and gravel to it.”

Deocamdata o puteti lua de Bookdepository sau de pe Books-express (inca la reducere – 37 lei).

 Aparuta si in limba romana la editura Litera (traducator Justina Bandol) – Sticletele – 30 lei.

Print Friendly

Jodi Picoult – The Storyteller

De cumparat in limba engleza: Bookdepository 7 euro (cu transport gratuit), BooksExpress 40 lei

Nu este tradusa in limba romana. Din ce am vazut eu, doar doua titluri de Jodi Picoult sunt traduse la noi. Ea este o autoare foarte prolifica, are peste 20 de romane scrise. Nu stiu de ce nu este prea cunoscuta in tara, sunt povesti care ar prinde la public. Adevarul este ca editiile sunt uratele, nici eu nu le-as cumpara fara sa stiu despre ce-i vorba.

Publicata in 2013.

M-am atasat foarte tare de aceasta carte pentru ca am rezonat in mod deosebit cu eroina care este, la fel ca mine, pasionata de brutarit. Am ascultat de cateva ori pasajele in care vorbea despre aluat si paine (am avut audiobook) si tot le-as mai asculta inca o data. Nu stiam la ce sa ma astept dar m-am gandit ca o sa-mi placa sigur, daca vorbeste despre paine.  Nu m-am asteptat, in nici un caz, la subiectul care mi s-a dezvaluit pe parcurs. Sage Singer este o tipa singuratica, lucreaza in tura de noapte la o brutarie si nu e prea interesata de interactiunea cu oamenii. Painea si activitatile de brutarit sunt singurul ei confort emotional, ea nestraduindu-se prea tare sa-si depaseasca traumele si preferand sa se ascunda de ceilalti. Intotdeauna simpatizez astfel de personaje si mi-e foarte usor sa ma regasesc in ele.

Pe de alta parte, ma intriga Jodi Picoult. Din cate am avut ocazia sa citesc, se pare ca toate romanele ei aduc in discutie un subiect delicat pe care scriitoarea il transpune cu talent intr-o poveste emotionanta. Acum ceva timp am citit My Sister’s Keeper (O viata de rezerva) – o poveste foarte emotionanta despre decizia unei familii de a face un al doilea copil pentru a-l salva pe primul (cu ajutorul unui transplant de la acest donator care va fi perfect compatibil). Acum, subiectul principal este trecutul dureros al unei supravietuitoare a Holocaustului si felul in care acesta ii afecteaza pe descendentii ei. Imi inchipui ca multi dintre voi, ca si mine, ati citit cate ceva despre Holocaust. Subiectul este discutat si folosit in permanenta, inclusiv in carti de fictiune. La fel ca in cazul comunismului romanesc, desi e important sa stii realitatea, cu fictiunea ajungi totusi la un punct de saturatie si nu prea mai vrei alte povesti. Cam in punctul acesta sunt eu acum si daca as fi stiut ca acesta e subiectul romanului, probabil nu l-as fi citit. Si ar fi fost pacat pentru ca iata ce mult mi-a placut. 🙂 Ba chiar sunt tare curioasa de celelalte romane ale lui Jodi Picoult pentru ca se pare ca fiecare dintre ele a avut mare succes. In orice caz, povestea curge si o citesti pe nerasuflate. Este interesanta, bine documentata si scrisa cu talent de povestitor.

Din pacate insa, povestea este mai mult decat previzibila – personajele care trebuie sa se indragosteasca, se indragostesc, cine are de murit, moare si tot asa. Daca nu ar fi avut minunatele pasaje despre paine, cartea era de trei stele dar asa…prin prisma propriei mele pasiuni, a primit patru.

Making bread is an athletic event. Not. only does it require dashing around to several stations of the bakery as you check rising loaves or mix ingredients or haul the mixing bowl out of its cradle—but it also takes muscle power to activate the gluten in the dough. Even people who wouldn’t be able to tell a poolish from a biga know that to make bread, you have to knead it. Push and roll, push and fold, a rhythmic workout on your floured countertop. Do it right, and you’ll release a protein called gluten—strands that let uneven pockets of carbon dioxide form in the loaves. After seven or eight minutes—long enough for your mind to have made a to-do list of chores around the house, or for you to replay the last conversation you had with your significant other and what he really meant—the consistency of the dough will transform. Smooth, supple, cohesive.  That’s the point where you have to leave the dough alone. It’s silly to anthropomorphize bread, but I love the fact that it needs to sit quietly, to retreat from touch and noise and drama, in order to evolve. I have to admit, I often feel that way myself.

Baking, for me, is a form of meditation. I get pleasure out of slicing up the voluminous mass of dough, eyeballing it to just the right amount of kilos on a scale for a perfect artisan loaf. I love how the snake of a baguette quivers beneath my palm as I roll it out. I love the sigh that a risen loaf makes when I first punch it down.

I know it’s a good loaf. You can smell it, when an artisanal bread comes out of the oven: the earthy, dark scent, as if you are in the thick of the woods. My evenings are ordered to military precision, with me working a mile a minute to divide dough and shape it into hundreds of loaves; to have them proofed and ready for baking when the oven is free. The bakery itself becomes a living, breathing thing; each station a new partner to dance with. Mess up on the timing, and you will find yourself standing alone while chaos whirls around you. What I’m thinking about, though, is the scoring. Back in the days of communal ovens, people would bring their own dough from home to bake en masse with the rest of the village. So how could you tell the loaves apart, when they came out of the oven? The way they were cut, by the individual bakers. When you score the outside of the dough, it does two things: it tells the loaf where to open, and helps the interior structure by giving it a place to expand. But it also allows the baker to leave his or her brand. I always score a baguette five times, for example, with the longest cut at one end.

I tell him that the moment bread comes out of the oven, when I hear each loaf crackle and sing as it hits the cool air, is the closest I’ve come to believing in God.

Print Friendly

In plina campanie electorala

editura All este pe val cu o campanie inedita de promovare a unui scriitor si a celor doua carti pe care acesta le are traduse la ei. Este vorba despre Andrew Nicoll, autorul cartii despre care v-am scris saptamana trecuta – A fost odata ca niciodata. Aceasta campanie precede prezenta autorului la targul de carte Gaudeamus care va avea loc in perioada 19 -23 noiembrie in Bucuresti (evenimentul dedicat lui Nicoll va fi pe 22). Franturi din aceasta campanie ati mai vazut daca ma urmariti si pe Facebook, dar astazi vreau sa va spun despre concursul pe care-l gasiti pe All Cafe.

Inspiratia pentru acest concurs este cealalta carte a lui Nicoll – Daca citesti asta inseamna ca am murit. Este o carte pe care eu nu am citit-o asa ca nu stiu sa va zic mare lucru despre ea. Am avut o tentativa dar pur si simplu nu m-a prins. Acum insa, dupa toata tevatura cu Otto Witte presedinte, parca sunt destul de curioasa incat sa-i mai dau o sansa. Otto Witte este un personaj caraghios care isi povesteste viata si intamplarile care l-au propulsat catre functia de presedinte al Albaniei. Campania si concursul celor de la All se invart in jurul acestui personaj si rezoneaza cu faptul ca suntem in proces de a ne alege un nou presedinte.

Miza concursului:

– abonament pe un an la colectia Strada Fictiunii (adica veti primi tot ce se va publica in aceasta colectie, timp de un an). Daca nu ma insel, anul trecut au fost publicate cel putin 20 de carti in colectia Strada Fictiunii, asa ca premiul nu-i putin lucru. 🙂

– coduri de reducere pentru cititorii blogului castigator (da, trebuie sa ai un blog pentru a participa)

– posibilitatea de a-l cunoaste si a vorbi cu autorul scotian al acestor doua carti

Ce aveti de facut:

Se presupune ca numitul Otto Witte aspira la titlul de presedinte al Romaniei dar ii lipseste un discurs final cu care sa-i dea gata pe romani. Scrie tu acest discurs si publica-l pe blogul personal  si pe grupul de Facebook Valluntar cu sloganul “Otto Witte Presedinte!” , pana pe 15 noiembrie.

Aveti la dispozitie ca surse de inspiratie cele doua interviuri inspirate din roman: cu gura pana la urechi si pus pe fapte mari.

Mult succes dragii mei! Provocarea e amuzanta si destul de simpla, sper sa castige unul dintre voi ca sa-mi trimiteti poze cu teancurile de carti primite de la editura All. 🙂

P.S. Adelina…ti se cam potriveste concursul asta, nu crezi? 🙂 <3

P.s. 2   Fac ceva ce nu am mai facut de foarte mult timp si public acest articol sambata seara cu gandul ca veti gasi maine niste timp liber pentru a participa la concurs. 🙂

Print Friendly
Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.