Category Archives: Autobiografie

Crud – Anthony Bourdain

Acum cateva saptamani, am gasit pe blogul lui Cristi un articol despre Bourdain si l-am citit pe nerasuflate caci…oh well, emisiunea lui de la Discovery imi provoca fluturasi in stomac la vremea ei, la fel si cartea Kitchen Confidential citita acum cativa ani. Va imaginati asadar ca atunci cand am vazut ca articolul e de fapt concurs si mai tarziu cand am primit acasa cartea, am fost in al noualea cer. Vreo saptamana m-am fatait cu ea prin genti, citind pe apucate (in ceea ce a parut cea mai aglomerata saptamana of my life) si ofticandu-ma ca nu am timp mai mult. Tot din cauza articolului lui Cristi, m-am oprit direct pe Ebay unde am gasit intr-un anticariat No Reservations si autobiografia lui Gordon Ramsay. Dar despre ele vom vorbi cu alta ocazie, acum sa revenim la Crud.

bourdain

Cartea este tradusa in limba romana la editura Publica si trebuie in primul rand sa mentionez cu admiratie munca traducatorului caci trebuie ca a fost al naibii de greu sa-l traduci pe Anthony Bourdain al carui New York slang (stiu din Kitchen confidential) suna incantator in engleza dar (desigur) putin ciudat in romana. Totusi, cu ajutorul notelor de subsol si al atentiei traducatorului – Pascu Mihai, cartea a iesit mult mai bine decat ma asteptam.

Acestea fiind spuse, nu mai imi ramane decat sa va povestesc cat de faina a fost incursiunea in lumea bucatarilor si chef-ilor. Desi nu mai este chef de foarte mult timp, Anthony Bourdain isi aminteste perfect toate amanuntele acestei vieti, si le spune pe toate – bune dar mai ales rele. Viata in bucatarie nu este numai briose si biscuiti, ba din contra, dulcegariile sunt destul de rare. Cred ca aceasta si Kitchen Confidential sunt lectura obligatorie pentru toti cei care-si doresc sa devina bucatari si au in minte o imagine boema despre sortul lor intotdeauna perfect alb si relatiile perfecte intre colegii de breasla.

Bourdain ia la bani marunti o multime de bucatari cunoscuti (nu de mine, din nefericire) si ii boscorodeste cu ura sau in cel mai bun caz cu o admiratie retinuta. Multi dusmani si-o mai fi facut omul asta dupa aceasta carte si ma intreb in ce masura a fost un proiect gandit exact in felul in care a iesit – o critica taioasa la adresa tuturor. Ba chiar, Anthony are cativa “preferati” pe care-i face cu ou si cu otet in stilul sau taios si ironic.

Cartea ar fi avut cu siguranta un alt impact asupra mea in cazul in care chiar as fi stiut despre cine vorbeste…din pacate insa cultura mea culinara nu este atat de extinsa asa ca nu am recunoscut prea multi din bucatarii de care vorbea el acolo, prin urmare nici criticile lui nu m-au afectat. Totusi, limbajul colorat, stilul cinic si imaginile expresive sunt reteta perfecta pentru o carte fascinanta pentru orice pasionat de bucatarie.

Sunt pasaje din carte care m-au facut sa rad de una singura in timp ce citeam (cand ii spune fiicei ca Ronald Macdonald are paduchi) si un capitol intreg pe care l-am citit de vreo trei ori si pe care l-as incadra cu succes la food porn pentru ca povesti ca ale sale despre mancare, eu n-am mai citit in alta parte.

“Baghetele sunt gata fiind scoase fierbinti din cuptorul de caramida si avand un aspect fabulos si intentionat urat,neregulat ca forma, crestate grosolan pe deasupra. Sunt prea calde ca sa poata fi mancate, dar apuci una oricum, o desfaci usor si pui doua degete de unt inauntru. Se topeste imediat, curgand in santulete si spatiile din interiorul miezului alb. O apuci ca pe un sandvis si musti cu dintii trosnind pe masura ce strapung coaja. N-ai mai mancat de ieri de la pranz, cerul gurii iti e adormit si deloc pregatit pentru o asemenea senzatie. Reactia e violenta. Doare. Untul iti inunda capul si pentru o secunda, ai impresia ca esti pe cale sa lesini.”

Print Friendly

Eleanor Roosevelt – You Learn By Living

In general nu ma atrag si nu apreciez cartile de self-help; chiar le-am ironizat de multe ori. Nu am rabdare sa le citesc si mi se pare niste platitudini inutile. Si iata ca am dat intr-o zi peste aceasta carte si am fost atat de curioasa incat am comandat-o imediat. Si cand m-am apucat sa o citesc, am devorat-o si mi-a placut nespus. Ar fi insa nedrept sa-i pun aceasta eticheta de self-help pentru ca mi s-a parut mult mai mult de atat.

Stim cu totii (sau asa sper) cine este Eleanor Roosevelt si cat de importanta a fost ea in istoria Americii si a drepturilor omului, ceea ce nu stiam eu insa este ca a scris nenumarate carti. Aceasta You Learn By Living peste care va spuneam ca am dat intamplator este o carte publicata in 1960 si din pacate netradusa in limba romana.

Cartea este un ghid simplu catre o viata traita cu bun simt, placere pentru lucruri simple, hotarare si implicare in viata comunitatii. Sunt valori tipice americane dar care se adapteaza cu usurinta vietii oricarui om. Sunt idei simple care te ghideaza catre ce si cum ar trebui sa faci pentru a trai o viata mai frumoasa si pentru a te simti implinit (lucruri care ne lipsesc cu siguranta in viteza noastra de a acumula mult si a termina repede).

Prima dintre aceste idei, preferata mea si capitolul care m-a convins ca voi citi toata cartea este “Learning to learn” care subliniaza cat de important este nu numai sa inveti mereu ceva nou dar si felul in care inveti, in care asimilezi informatia.

What counts, in the long run, is not what you read; it is what you sift through your own mind; it is the ideas and impressions that are aroused in you by your reading. It is the ideas stirred in your own mind, the ideas which are the reflection of your own thinking, which make you an interresting person.

hr18E.R. mai vorbeste si despre frica, maturizare, responsabilitati, adaptare si multe alte lucruri importante printre care si cateva idei despre cum sa cresti un adult responsabil fara sa-i infranezi individualitatea. Eleanor Roosevelt a scris poate cele mai de bun simt sfaturi despre cresterea copiilor pe care le-am citit vreodata. Chiar si pentru cineva care nu are copii, ideile iti atrag atentia si nu poti sa nu te gandesti “asa da”! Cartea este net superioara tuturor prostiilor de self help pe care le-am mai rasfoit eu, astfel incat mi-e si rusine sa o pun in aceeasi categorie cu ele.

Stiu ca nu va place sa cititi citate asa  ca nu umplu pagina de toate cele pe care eu mi le-am notat si la care revin mereu de cand am terminat cartea. Dar va recomand sa aruncati un ochi macar pe pagina de Goodreads pentru a va face o idee despre gandurile aceste mari femei. Vreau sa inchei totusi cu un citat (pe care probabil l-ati mai auzit dar ca si mine, nu stiati ca este al ei):

Nothing has ever been achieved by the person who says ‘It can’t be done.”

Print Friendly

Maya Angelou

Acum ceva timp (nici nu mai stiu cat) am descoperit o poezie superba pe care o port in gand parca tot timpul si din cand in cand imi amintesc de ea cu drag si o recitesc si re-recit in minte. Cand eram in liceu citeam foarte multe poezii. Acum se intampla mai rar…din motive neintelese de mine, poezia nu ma mai atrage. Un volum de poezie pe care nu-l cunosc ma intimideaza. Am inceput sa cred ca exista un timp anume pentru poezie si in mare parte, timpul acela a trecut pentru mine.

Si totusi, ma indragostesc din cand in cand de unii autori si ma scufund in poeziile lor cu emotie si dorinta. Asa mi s-a intamplat si cu Maya Angelou. Am intalnit-o datorita poeziei Phenomenal Woman pe care nici nu mai stiu unde am auzit-o prima oara dar am ramas cu impresia ca ea m-a gasit pe mine. Cert este ca m-a impresionat atat de tare incat am indraznit si mi-am luat doua dintre cartile ei – un volum de poezii si o autobiografie. Poeziile nu le-am citit inca pe toate pentru ca nu stiu cum as putea sa citesc un volum de poezii ca pe un roman. Descopar pe rand cate o poezie care mi se lipeste de suflet in functie de starea mea de spirit si gandurile din acele momente. Aceeasi poezie peste care ieri am trecut nepasatoare, azi ma emotioneaza. Si ma bucur tare ca reusesc inca sa simt aceasta emotie unica a lecturii unei poezii care-ti merge la suflet.

Volumul pe care il am eu contine poezii din mai multe colectii publicate intre 1971 si 1983.

De cumparat in limba engleza: 5.37 euro

Voi mai cititi poezii? Nu doar asa…de dragul de a le bifa pe lista de lecturi. Le cititi cu sufletul? Va mai emotioneaza?

How I Can Lie To You

 Pe langa poezii, Maya Angelou a scris si un numar impresionant de autobiografii (6), I Know Why the Caged Bird Sings fiind prima si cea mai apreciata. Povestindu-si viata, Maya aduce in discutie tema abuzurilor,a discriminarii rasiale dar si o impresionanta dorinta pentru libertate.
Cartea este scrisa intr-un limbaj caracteristic perioadei si societatii in care a crescut Maya (anii 30-40 in Missouri, SUA), are un aer aparte pentru un cititor care nu are experienta cu acest stil de a vorbi al populatiei de culoare din acea perioada. Mi-a fost putin cam greu la inceput sa ma acomodez cu engleza argotica pe care o foloseste Maya dar intelegeam tot si m-am adaptat surprinzator de repede. Am ajuns la sfarsitul acestui prim volum fara sa-mi dau seama si am ramas foarte impresionata de povestile din el. Maya Angelou acopera aici perioada dintre varstele de 6 si 18 ani cu tot felul de intamplari vazute prin ochii unui copil – majoritatea dintre ele nu prea vesele.

Publicata prima oara in 1970.

De cumparat in limba engleza: 4.99 euro

Nu sunt sigura ca voi mai citi si restul volumelor. Chiar si pe acesta l-am simtit destul de apasator, in ciuda vocii optimiste si alerte a autoarei. Voi reveni totusi la poezii care imi plac pe zi ce trece mai mult si inteleg mereu si mereu ceva nou din ele.

Nu cred sa se fi tradus in limba romana ceva scris de Maya Angelou. Nici nu sunt sigura daca cititorii ar fi interesati dar nici nu prea vad cum s-ar traduce. Operele ei au o personalitate greu de exprimat in alte limbi decat engleza. Va incurajez sa cititi despre Maya Angelou, chiar daca nu va intereseaza sa-i cititi cartile. Este un om deosebit ale carei realizari se intind mult mai departe decat literatura.

Va las cateva linkuri catre poezii ale Mayei Angelou. Nu va chinuiti sa le cititi…nu merg intotdeauna. Dar poate candva, la un moment dat, o sa vi se lipeasca si voua vreuna de suflet.

 

Phenomenal Woman

When You Come

 

Still I Rise

 

 

Print Friendly

Soseaua Catelu 42 – Alina Nedelea

Daca vrei sa supravietuiesti, supravietuiesti!*

Saptamana trecuta am primit de la Loredana acest roman cu mesajul “sunt curioasa ce parere ai”. Nimic nu mi se pare mai tentant decat o carte cu mesaj…practic, e o provocare! Si m-am tot invartit pe langa ea cateva zile pana am reusit sa-mi fac in sfarsit timp si sa o iau la citit. Si pana spre seara, era gata citita. Romanul Alinei Nedelea se citeste pe nerasuflate, dintr-un foc si trebuie sa recunosc ca am fost placut surprinsa de ironia si amuzamentul cu care naratorul/personaj ne infatiseaza dramele unei vieti deloc usoare (care tot nu ma hotarasc in ce masura e fictiune).

Soseaua Catelu 42 este asadar un roman cu tente autobiografice (nu am idee in ce masura), scris de o tanara crescuta in haoticele vremuri de putin inainte si tot ce-a venit dupa 1989. Imi inchipui ca multi dintre voi sunteti satui de povesti din comunism dar eu nu, nu inca cel putin. Asadar, povestea candida a Alinei Nedelea mi s-a parut o abordare energica si oarecum optimista (atat cat se poate avand in vedere subiectul). Tanara Alina se trezeste la viata intr-o familie cu stranii puteri premonitorii, in anii de sfarsit ai comunismului. In mod ciudat, ghicelile in cafea ale mamei si bunicii ei, visele lor prevestitoare de moarte mi-au sunat foarte familiar. Si eu imi amintesc astfel de superstitii din partea feminina a familiei, probabil ca ghicitul in cafea era la moda pe atunci. Dar sa nu intelegeti gresit, cartea nu este deloc un SF. Chiar din contra, este de un realism socant si coplesitor pe alocuri. Autoarea insa, reuseste sa vorbeasca despre viata ei fara dramatisme inutile si fara sa-si planga de mila. Dialogurile sunt pe alocuri cam fortate si unele intamplari parca prea mirobolante dar eu am luat-o ca pe o fictiune asa ca nu mi-a fost prea greu sa accept totul (desi in mod normal nu agreez limbajul atat de agresiv).

Mi-a placut mult cartea Alinei Nedelea desi poate asta se datoreaza faptului ca totusi pentru mine, povestile ei sunt fictiuni. Eu nu am apucat sa traiesc acele oribile vremuri pre si post Revolutie, sau, ma rog, eram prea mica pentru a ma interesa prea tare subiectul. Poate ca unele dintre adevarurile pe care ea le povesteste atat de impudic, vor rani pe unii prin simplul fapt ca le sunt, in mod prea dureros, cunoscute. Dar, cartea aceasta nu este totusi despre comunism. Comunismul este doar un background trist pentru intamplarile din viata Alinei, pentru durerile, ura, greselile si frustrarile ei. Si cred ca tocmai acest lucru face cartea sa nu fie doar o relatare vulgara a unei vieti ci o poveste memorabila in care Alina Nedelea isi dezvaluie sufletul cu mare curaj, in speranta ca-si va vindeca astfel ranile. Daca a reusit sau nu, asta ramane de vazut intr-o posibila continuare caci autoarea e tanara si are o viata intreaga inainte (in ciuda faptului ca si in urma are tot o viata intreaga).

Si as mai vrea sa adaug doua vorbe si anume, mi-a placut enorm de Alina Nedelea, de spiritul ei care nu se da batut, de energia ei care pare sa nu se epuizeze, de perseverenta cu care incearca iar si iar sa fie fericita.

Cartea a aparut de curand la editura ALLFA si costa numai 20 lei.

* Citat din discutia Mihaelei cu autoarea.

Print Friendly

Lapte negru

Titlu original: Black Milik: On Writing, Motherhood and the Harem Within

Tradusa: la editura Polirom de Bogdan Alexandru Stanescu (traducerea impecabila)

De cumparat in limba romana: Libris – 35 lei

De cumparat in limba engleza: Bookdepository – 15.29 euro

De cumparat pt Kindle: Black Milk: On the Conflicting Demands of Writing, Creativity, and Motherhood

Din multe si mirobolante motive, mi-am dorit si m-am apucat sa citesc Lapte negru de Elif Shafak, inca o scriitoare care nu m-a incantat cu nimic la primele intalniri (Bastarda Istanbulului si Cele patruzeci de legi ale iubirii). Daca in viata reala sunt din ce in ce mai intoleranta pe masura ce trece timpul, vad ca la carti fac exact pe dos si le dau autorilor care nu mi-au placut inca o sansa, si inca una, si inca una… 🙂 Dar Lapte negru a venit highly recommended plus ca am simtit ca subiectul ma vizeaza direct asa ca era musai sa vad ce-i cu ea.

Si iata un roman (?) care este cu totul altfel decat ma asteptam: este o carte de memorii si introspectie, o poveste fantezista despre naratoare si vocile ei interioare, o culegere de intamplari, afirmatii, citate, curiozitati despre diverse scriitoare. E adevarat ca acestea din urma mi s-au parut tare interesante – veneratia lui Simone de Beauvoir pentru Sartre, cartile nebagate in seama ale lui Anais Nin, moartea Sylviei Plath sunt doar cateva dintre ele (autoare care-mi sunt si mie dragi). Pe tot parcursul cartii, citim despre scriitoare de toate nationalitatile si felul in care au impletit acestea maternitatea cu scrisul.
De fapt, acesta este si subiectul central al cartii – preocuparea scriitoarei pentru maternitate si mai tarziu depresia prin care trece dupa nasterea primului copil.

Dar, daca la inceput o priveam cu scepticism, citind-o insa, am descoperit ca-mi place si m-am apropiat de autoare si de poveste, participand la drama ei si suferind odata cu ea. Citind ulterior despre carte, am aflat ca ea a fost cea care a scos-o pe autoare dintr-o depresie post natala si mi s-a parut astfel ca inteleg mult mai bine tot ce scrisese. Am inteles si de ce enumera toate acele scriitoare care au avut copii sau au contemplat ideea si cum s-a impacat arta lor cu aceasta alegere atat de importanta in viata unei femei.

Ceea ce mi-a displacut cel mai mult la roman a fost ideea cu femeile in miniatura. Autoarea isi inventeaza niste alter-egouri, niste voci ale propriului Eu, pe care le personalizeaza si le aduce la realitate ca personaje in roman. Ideea mi se pare exagerata si ma duce ades pe parcursul romanului cu gandul  la schizofrenie sau diverse alte dereglari de personalitate. Subiectul romanului este atat de important si delicat incat aparitia acestor mini-femei care o urmaresc peste tot si ii directioneaza viata catre un punct sau altul, mi se pare o gluma proasta.

Pe de alta parte insa, toate starile si emotiile prin care trece personajul/autoarea sunt atat de reale si apropiate de unele dintre trairile mele incat mi-e imposibil sa nu iau personal aceasta carte, sa nu mi-o lipesc de suflet si sa nu o inteleg pana la ultimul cuvant si punctul de dupa el.

Dar asa se intampla cand esti gravida. Poti sa fugi de orice si de oricine, insa nu si de schimbarile din trupul tau.

Cati ani am? Treizeci si cinci. Numerele incep sa creasca precum cifrele rotitoare de pe o pompa cu benzina. Treizeci si sase, treizeci si sapte, treizeci si opt, treizeci si noua… cati ani mai pot amana hotararea de-a avea copii? Ceasul din perete, ceasul din capul meu, ceasul din inima mea, ceasul din pantecele meu, toate ticaie la unison. Deodata am un sentiment straniu – de parca toate aceste ceasuri ar fi setate sa sune in acelasi timp: acum.

Nu mai alerga dupa valuri. Lasa marea sa vina la tine.

Trebuie sa accepti universul ca pe o carte deschisa ce isi asteapta cititorul. Trebuie sa citim fiecare zi pagina cu pagina.

Deja nu mai stiam in ce masura depresia mea era provocata de hormoni sau de forte exterioare, in ce masura era autoimpusa sau impusa de cultura. Depresiile survin impotriva vointei noastre si fara stirea noastra, dar apoi – incet si pe furis – se pot preschimba intr-un rau in care ne balacim de bunavoie.

Ma intreb ce ar intelege un barbat din acest roman, cum l-ar aborda, cum l-ar interpreta. Eu am gasit in el, exprimat perfect, haosul emotional din mintea unei femei impletit insa cu aspectele intelectuale si care tin de educatia acesteia, o descriere perfecta a depresiei si sentimentelor teribil interpretate prin prisma necrutatorilor hormoni feminini.

Print Friendly

Despre Joseph Anton – ganduri de lectura

Titlu original: Joseph Anton
Traducere in limba romana: la editura Polirom
De cumparat in limba romana: 67.95 lei (eu am prins o reducere si am luat-o cu vreo 50)
De cumparat in limba engleza: aici la 21.23 euro

S-a gandit la scriitorii pe care-i iubea si a incercat combinatii cu numele lor. Vladimir Joyce. Marcel Beckett. Franz Sterne.  A facut liste de astfel de combinatii si toate sunau ridicol. Apoi a gasit una care suna mai bine. A scris, unul langa altul, prenumele lui Conrad si Cehov si iata-l: numele lui pentru urmatorii unsprezece ani. […] Incerca sa se obisnuiasca cu ce inventase. Isi petrecuse viata botezandu-si personajele fictive. Acum, botezandu-se pe sine, se transformase si el intr-un soi de personaj fictiv.

Joseph Anton este alter ego-ul lui Salman Rushdie in aceasta carte autobiografica pe care am asteptat-o atat. Stiti deja ca imi place sa citesc memorii si jurnale iar cand este vorba de unul dintre scriitorii mei preferati, cu atat mai mare este curiozitatea. Si intradevar Rushdie nu m-a dezamagit pentru ca isi scrie la fel de interesant povestea proprie precum scrie si povestile sale imaginare.

La inceputul lecturii am fost usor descumpanita (o stare care s-a pastrat de fapt pana spre sfarsitul cartii) – Rushdie scrie despre el insusi la persoana a treia ceea ce m-a facut sa simt in permanenta o oarecare reticenta fata de autor. Trebuie sa va spun ca eu atunci cand citesc ma indragostesc de autori la fel de mult ca si de opera lor si din acest motiv, poate, abordarea lui Rushdie mi s-a parut aroganta si rece. Pana la urma memoriile sunt intens personale si nu vad rostul in a le scrie la persoana a treia cand este clar ca desi tu esti naratorul, nu esti omniscient. Spre sfarsitul cartii am inteles insa, care ar putea fi motivul acestei detasari de propria lui istorie. Ma gandesc ca dupa atatia ani de teama si viata sub supravegherea altora, simti nevoia acuta sa faci un lucru asupra caruia sa-ti exerciti doar tu controlul. Si ce alt rol e mai potrivit pentru asa ceva decat acela de narator omniscient?! In acelasi timp, poate ca autorul a simtit nevoia acestei detasari, poate a vrut o carte mai putin emotionala si personala decat s-ar fi asteptat lumea. Poate a crezut ca a avut parte de destule drame in viata reala si nu era cazul sa le transpuna si in carte. In orice caz, povestea i-a iesit bine. A reusit sa nu se victimizeze in exces (desi poate ca ar fi avut motive s-o faca), am aflat lucruri interesante despre cele intamplate in perioada in care a fost sub amenintarea fatwei. Mai degraba a fost extrem de emotiv in pasajele despre viata sa privata. Desigur, pe alocuri am zambit la mici razbunari personale. Mi s-a parut destul de urat insa felul in care a descris-o pe cea de-a doua sotie Marianne.

Asa e cand ai nevoie sa fii iubit. Ajungi sa ai viziuni ale raiului si sa nu crezi cand ochii si urechile iti spun ca esti in iad.

E urat sa-ti speli rufele in public in felul asta si chiar daca-i vorba de Salman Rushdie, tot nepoliticos si cam badaran mi se pare. De fapt, cred ca SR nu mi-ar fi prea simpatic din punct de vedere personal. O vreme am avut o problema cu chestia asta…citindu-i aceasta carte ma gandeam ca l-am cam coborat de pe piedestalul imaginar al autorilor care-mi plac si ma simteam oarecum obligata sa nu-mi mai placa ce a scris doar pentru ca mi-este el antipatic. Dar pana la urma mi-am venit in fire si mi-am dat seama ca (1) nu are nici o importanta daca mi-e antipatic sau nu, de scris, scrie pe sufletul meu si (2) intotdeauna am avut o slabiciune pentru bad boys asa ca nu par sa ma dezmint nici in cazul lecturii. 🙂

Femeile sunt intotdeauna cele care aleg, iar rolul barbatilor este de a le fi recunoscatori daca au norocul sa fie alesi.

Pentru mine, poate cel mai impresionant aspect al acestei istorii a fost felul in care SR si-a pastrat integritatea cu incapatanare si chiar irational uneori. A refuzat cu indarjire sa-si “ceara scuze” pentru Versetele satanice (si pe buna dreptate, ce motiv ar fi avut s-o faca?), a refuzat sa cedeze in toate ocaziile in care i se propunea sa se dezica de cele scrise, sa faca uitat sau sa ascunda in vreun fel romanul la care muncise atat. Nu a facut compromisuri nici cu edituri, nici cu oameni chiar daca acest lucru l-a costat destul de mult (printre altele – publicarea editiei de buzunar a romanului precum si a urmatoarei sale carti s-au amanat aproape la nesfarsit). A avut niste tentative de a-si scuza lipsa de credinta (sau cel putin asta am inteles eu) dar niciodata nu s-a dezmintit de romanul sau si a sustinut pana in panzele albe dreptul de a gandi si scrie liber. Si toate acestea in conditiile in care era nevoit sa-si schimbe in permanenta domiciliul, sa traiasca izolat de familie si prieteni intr-o perioada in care nu erau disponibile telefoanele mobile (iar cand au fost, erau oricum considerate un risc pentru el) sau internetul. Toate relatiile lui au fost afectate de aceasta izolare fortata si desigur, vietile apropiatilor sai au fost afectate.

Cand pleaca de pe biroul autorului ei, o carte se schimba. Chiar inainte sa fie citita de cineva, inainte ca alti ochi decat ai creatorului sa se uite fie si la o propozitie, este schimbata iremediabil. A devenit o carte care poate fi citita, care nu mai apartine celui care a creat-o. A dobandit, intr-un fel, liber arbitru. Va calatori prin lume si autorul ei nu mai poate face nimic. Chiar si el, cand se uita la propozitiile scrise, le citeste altfel acum, ca ele pot fi citite si de altii. Par niste propozitii diferite. Cartea a iesit in lume si lumea a recreat-o. (in legatura cu Versetele Satanice) In toata perioada cat a scris cartea, a avut tintuit deasupra biroului un bilet adresat lui insusi. Pe bilet scria: A scrie o carte inseamna a face un pact faustian inversat. Pentru a ajunge la nemurire – sau cel putin la posteritate- pierzi sau cel putin iti distrugi viata reala, de fiecare zi.

Aceasta mantra motivanta in timpul scrierii s-a dovedit a fi premonitorie – poate prea mult! Acesta a fost primul fragment care m-a facut sa ma gandesc la faptul ca poate lucrurile nu sunt descrise intocmai cum s-au intamplat, ci usor (sau poate mai mult?) romantate. Este si unul dintre motivele pentru care n-am inteles folosirea persoanei a treia – e clar ca nu se poate pretinde obiectivitate in cazul unei istorii personale si nimeni nu se asteapta la asta. Povestirea “din afara” nu face decat sa adauge o nota de artificialitate textului.

Ar fi foarte multe lucruri de spus despre aceasta carte. De foarte mult timp nu mai fost atat de absorbita de o carte, intratat incat am citit-o cu pixul si post-it-urile in brate. Cred ca SR are un talent extraordinar de a povesti si a transformat pana si cele mai mici detalii intr-o istorie fascinanta – propria lui istorie. Si iti este chiar imposibil sa nu simpatizezi cu el, in ciuda faptului ca uneori pare ca si-o cam cauta cu lumanarea. 🙂

Un om invizibil, redus la tacere, era un spatiu gol, in care toti ceilalti isi puteau revarsa prejudecatile, interesele ascunse ori mania.

In ciuda gravitatii situatiei in care se afla, el nu a fost niciodata un om invizibil, a scris aproape mereu si a scris bine, a incercat sa pastreze o cadenta normala a vietii cotidiene, a relatiilor. Este poate cel mai vestit dintre scriitori, si cine stie daca ar fi beneficiat de o asemenea faima daca nu ar fi existat conflictul acesta.

Incepea sa invete lectia care-l va elibera: ca sa fii intemnitat de dorinta de a fi iubit insemna sa fii inchis intr-o celula in care erai supus unui chin interminabil, din care nu mai aveai scapare.Trebuia sa inteleaga ca existau oameni care nu-l vor iubi niciodata. Si iata ca, la 24 de ani de la publicare, Versetele satanice sunt inca interzise in India.

Eu am citit Versetele in liceu (parca) dar realizez acum ca nu-mi prea amintesc mare lucru asa ca le-am luat din nou (in limba romana de data aceasta) si vreau sa le citesc pana la sfarsitul anului (cat il am inca in minte pe Joseph Anton). Oricum, Rushdie vorbeste cu atat de multa pasiune despre fiecare dintre cartile lui, incat m-a facut sa mi le doresc si poate in curand o sa reusesc sa-mi completez biblioteca si sa-i adaug titlurile lui Rushdie care imi lipsesc.

P.s. Fragmentele in italice sunt citate din carte.

Print Friendly

Stephen King despre scris

Iata-ma in brate cu un nou King, de data aceasta ceva mai putina fictiune si mai multa realitate. Publicata acum 12 ani, dupa multe si  bine cunoscute romane, carticica este poate singura (nu am citit destul King incat sa fac afirmatii prea convinse dar asa banuiesc) in care experienta si talentul de profesor ale lui SK ies la suprafata.

Prima parte a cartii este un soi de autobiografie, scurte memorii daca vreti. Nu pot spune ca m-a impresionat prea tare desi poate pentru ca sunt inca sub influenta lui Joseph Anton. Totusi, ceva nu mi-a sunat bine – prea scurt, prea telegrafic, prea detasat. Ma intreb daca a fost de vina traducerea; am avut acelasi sentiment si citind 11.22.63 desi era tradusa de altcineva. Am realizat insa ca este totusi destul de dificil sa traduci din engleza americana care este plina de expresii si semnificatii imposibil de reprodus in romana. Citind aceste doua carti, auzeam parca intr-un coltisor al mintii versiunea lor in limba engleza si mi se parea mereu ca ceva e in neregula. Aceste observatii mi-au intarit convingerea ca, atunci cand se poate, trebuie sa citim cartile in limba lor originala, nu neaparat pentru ca traducatorii nu s-au descurcat prea bine ci mai ales pentru ca numai asa putem percepe, pe indelete, cartea respecitva.

Si ca o paranteza, mi se pare destul de enervant titlul ales pentru aceasta carte. Ea in engleza se numeste On Writing iar la noi Misterul regelui cu un despre scris cu litere mici mai jos. Inteleg de ce s-a facut aceasta alegere, Misterul regelui este un titlu mult mai atragator decat cel original, atragator pentru un public mai larg. Si totusi mi se pare putin arogant caci cartea nu dezvaluie nici un mister si nici nu povesteste despre vreun rege. Incepand sa-l citesc pe Stephen King, mi-am impus intentionat sa ignor aceasta titulatura a lui care nu-mi place. Mi se pare un exemplu tipic de aroganta americana care nu-i aduce nici un beneficiu autorului desi e clar ca fanii au fost cei care i l-au atribuit.

Coperta primei editii – una dintre cele mai frumoase coperti pe care le-am intalnit

 

Revenind la carte insa, partea a doua, cea care reprezinta de fapt si scopul intregii lucrari, mi s-a parut foarte interesanta. SK este un profesor foarte bun: este foarte elocvent in ceea ce vrea sa transmita, scrie clar si la obiect, iar atunci cand divagheaza usor, o face pentru a ilustra un punct de vedere. Foloseste cateva metafore inspirate din propria lui viata si din propriile carti pentru a face mai bine intelese unele concepte referitoare la scris, da indicatii tehnice fara a diminua importanta talentului si a pasiunii. Tot ce are de spus pe acest subiect mi se pare pertinent si util desi uneori parca informatiile sunt prea simple, prea evidente. Dar in acelasi timp cred ca si structurarea informatiilor evidente este un talent.

Si apoi vine si ultima parte, cea care mie mi-a placut cel mai mult pentru ca mi s-a parut singura scrisa fara premeditare, cea mai cu “suflet” dintre toate. In ultima parte a cartii am gasit un SK schimbat, emotiv, serios, impacat cu el insusi (nu stiu de ce spun asta, asa mi-a lasat impresia). Povestea accidentului caruia i-a supravietuit este scurta si la obiect dar povestita in asa fel incat pare chiar nucleul cartii. Minunea de a fi supravietuit unui grav accident rutier acapareaza parca intreaga poveste si scoate la iveala talentul profesorului de pana atunci intr-un ultim exemplu de scriere literara parca pus perfect acolo pentru cei care au luat cartea in brate pentru a invata ceva din ea.

Si, de parca n-ar fi fost suficienta informatie pentru o carticica atat de mica, la sfarsitul ei, autorul ne lasa si cu o lista de carti citite de el in ultimii ani, o lista peste care nici nu am indraznit sa ma uit de teama ca voi adauga si mai multe carti la propria-mi lista de lecturi viitoare. 🙂

Ca o concluzie, mi-a placut mult cartea si am pastrat-o pe noptiera pentru ca vreau sa revin la ea, mai precis la partea de mijloc, cea cu indicatiile despre scris pe care vreau sa le mai citesc o data cu mai multa atentie.

Titlu original: On Writing

Traducere in limba romana: la editura Nemira de Mircea Pricajan

De cumparat in limba romana: foarte des la reducere pe Libris

De cumparat in limba engleza: aici la 11.69 euro

De cumparat pentru Kindle: aici la 12.99$

Print Friendly

Sofia Tolstaia – Viata mea. Fragmente de jurnal

Vechea mea pasiune pentru jurnale si memorii isi face din nou de cap si de cum am vazut cartea aceasta la editura Allfa am stiut ca trebuie sa o citesc. Si bineinteles ca nu am fost dezamagita, chiar cred ca este cea mai buna carte publicata de ei dintre cele pe care le-am citit sau rasfoit eu.

Sofia Tolstaia a fost sotia lui Lev Tolstoi iar talentul cu care isi scrie povestea nu este cu mult mai prejos decat al marelui scriitor. Sofia este o femei inteligenta, descurcareata, ambitioasa si mai ales dedicata intru totul acestui sot pe care il iubeste patimas si vietii lor destul de dificile. La numai 18 ani accepta sa se marite cu Tolstoi, pe atunci de 35 de ani, nu neaparat din iubire cat dintr-o fascinatie pentru iubire, tipica varstei. Si desigur, ca intotdeauna atunci cand ai asteptari mari si dezamagirile le urmeaza indeaproape. La putin timp dupa logodna, Tolstoi ii da Sofiei jurnalele sale de pana atunci pentru a le citi si pentru a marca astfel un nou inceput, startul unei vieti pe care el o doreste fara pata. Citind despre viata lui de pana atunci, Sofia este socata si indurerata de cele aflate – Tolstoi nu fusese chiar cel mai linistit tanar: jocuri de noroc, relatii cu numeroase femei, orgii, chefuri. Idealul ei despre casatorie este, desigur, spulberat iar primii pasi ai mariajului sunt umbriti de amaraciune. Tolstoi planuieste o reforma morala pe care o va urmari toata viata, cu schimbari destul de grele pentru Sofia.

Jurnalul inceput in primele saptamani ale casatoriei, se continua pana la sfarsitul vietii lui Tolstoi. Sofia este o scriitoare talentata al carei jurnal pare una dintre povestile literare ale sotului. Acest lucru se traduce insa intr-o existenta destul de trista pentru Sofia, o viata grea pe care o dedica familiei fara a primi in schimb prea multe lucruri, nici macar pe cel mai simplu – afectiunea si dragostea dupa care tanjeste. Mama a 13 copii, dintre care numai 8 supravietuiesc si sotia unui barbat macinat de dileme morale, Sofia isi asuma perfect rolul de lider al familiei si incearca din rasputeri sa tina sub control extravagantele sotului. Recunosc ca mi-a fost extrem de simpatica aceasta doamna Tolstoi, ca am compatimit-o si i-am dat dreptate de fiecare data cand rautatile sotului si ale copiilor o copleseau. Soarta ei m-a intristat, la fel si sfarsitul vietii lui Tolstoi, fugit de acasa in numele unui ideal care nu-i aduce insa decat suferinta.

Pe parcursul jurnalului sunt mentionate mai multe din operele lui Tolstoi pe care Sofia le transcrie si le corecteaza ceea ce mi-a starnit interesul de a citi din nou acest autor. Am revenit astfel la Moartea lui Ivan Ilici (o meditatie asupra inutilitatii vietii) pe care o citisem deja prin liceu si apoi la Sonata Kreutzer, doua nuvele foarte impresionante. A doua chiar mi s-a parut sugestiva pentru felul de a gandi al lui Tolstoi ca barbat si chiar Sofia mentioneaza aceasta nuvela in jurnalul ei, amintindu-si mereu despre suferinta care i-a provocat-o. Sonata Kreutzer este povestea unui barbat extrem de gelos care isi omoara sotia intr-o astfel de criza de gelozie. Unele dintre detalii se leaga destul de mult de realitatea vietii personale a lui Tolstoi. Desi sotia i-a fost fidela pana la fanatism, Tosltoi suferea foarte mult de gelozie si se intampla adesea sa nu ii permita nici un fel de placere care il indeparta de el (de ex. muzica). Prin nuvela, Tolstoi a vrut sa atraga atentia asupra pacatului imens al dorintei sexuale, propovaduind astfel abstinenta (una din indeile recurente ale filozofiei sale). Ciudat…venind din partea unui barbat care a avut 13 copii, nu? De altfel, multe dintre ideile prezente in filozofia scriitorului se afla in contradictie cu viata sa, de aici rezultand si dilemele sale morale si problemele de comportament observate de sotia sa si care pe ea o ranesc atat de mult.

Cartea se poate achizitiona de pe site-ul editurii All la pretul de 29.90 lei. Merita toti banii, mie mi-a placut nespus si m-a inspirat sa mai astup din golurile privind literatura universala (urmeaza sa mai citesc cel putin una din operele lui Tolstoi anul acesta).

De cumparat pentru Kindle: The Diaries of Sofia Tolstoy

Print Friendly

Memoriile unei fete cuminti – Simone de Beauvoir

Citesc Simone de Beauvoir si m-au napadit o gramada de sentimente de toate felurile. Sunt furioasa pe mine ca nu am citit-o mai devreme (desi imi doream de mult, am fost delasatoare). Regasesc la ea multe din gandurile de acum cativa ani si sunt furioasa pe mine ca nu am gasit si eu aceleasi raspunsuri ca si ea, ca nu am avut vointa, curajul si incapatanarea sa sustin aceste ganduri asa cum meritau si cum a facut-o ea. Sunt fascinata de fiecare cuvant scris si pe masura ce ma apropii de sfarsit realizez ca nu ma voi putea desparti niciodata de aceasta carte (in practica va trebui sa o fac, pentru ca este imprumutata).

As vrea sa va pot spune cat de uimitoare este inteligenta ei, imi pare efectiv ca mintea ei straluceste. Unele clisee verbale nu exista degeaba.

M-a impresionat tare mult felul in care si-a descoperit necredinta – felul in care isi recunoaste candid toate sentimentele, cum povesteste despre el ca si cum acest dar al filozofiei este unul natural pentru oricine (ceea ce e atat de neadevarat, cat de greu mi-a fost mie sa citesc filozofie!). Ma uimeste memoria ei perfecta sau cel putin, reinterpretarea unor intamplari din copilarie care au marcat-o profund. Ma intreb cat de fidela este aceasta reinterpretare, gandurilor originale – cred ca nu se abate prea mult de la realitate. Ce lucru incredibil trebuie sa fi fost sa fii Simone de Beauvoir in devenire, sa stii in sufletul tau cine esti dar sa te lupti pentru a intelege si a adapta acest lucru realitatii cotidianului. Sa fii o “fata cuminte” pe dinafara si insusi intruchiparea filozofiei existentialiste in suflet si gand! Si cu toate acestea, SB scrie cu detasare uneori ironica si simt critic despre tanara care a fost dar cu o naturalete irezistibila.

Mi-am amintit articolul pe care l-am tradus acum mult timp din din The Paris Review si Femeia sfasiata si Toti oamenii sunt muritori si realizez ca nu am citit nici o vorba de-a Simonei de Beauvoir sa nu imi placa.

Iata articolul aici: partea 1 si partea 2.

Print Friendly

Shantaram – Gregory David Roberts

Traducere la Editura Allfa – 50 lei.

Mi-e foarte greu sa scriu despre acest roman, pentru ca inca nu pot sa-mi formulez o parere clara despre el, desi a trecut aproape o luna de cand l-am citit. Mi-a fost recomandat cu entuziasm si cred ca a fost primul volum pe care l-am luat pentru Kindle dar am tot amanat lectura sa, putin timorata in fata celor peste 900 de pagini. Totusi, odata ce l-am inceput, nu a fost chip sa-l mai las si lectura a fost una chiar foarte placuta.

Primul motiv pentru care m-a atras acest roman a fost faptul ca actiunea se petrece in Bombay, oras care in mintea mea este descris cliseic si destul de vag. De fapt, povestea este una autobiografica – in intregime adevarata. Autorul este un fost puscarias condamnat pentru jafuri armate. Refuzand sa se obisnuiasca cu ideea ca trebuie sa-si petreaca 19 ani in inchisoare, acesta evadeaza nu numai din inchisoare ci si din tara sa, Australia, refugiindu-se la Bombay – un oras de care se indragosteste fara sa realizeze si de care ii este imposibil sa se mai desparta. Autorul locuieste si acum in Bombay (dupa ce a fost prins din nou de autoritati si si-a ispasit pedeapsa).

Calatoria lui in aceasta lume cu totul diferita de ceea ce stia pana acum este destul de spectaculoasa, uneori chiar mi-a fost greu sa cred ca acele lucruri s-au intamplat cu adevarat. Roberts cunoaste o multime de oameni – gangsteri, prostituate, actori, soldati, indieni adevarati si expatriati; locuieste in mahala dar si in hoteluri de cinci stele, traieste o poveste de dragoste dar si torturile inchisorilor acestei tari straine, devine temporar luptator de guerila, mafiot sau doctor. Este o poveste cel  putin interesanta iar pentru mine, atractia principala a fost viata in Bombay si oamenii de acolo – o dezvaluire sincera(cred) si clara care mie mi-a demonstrat ca nu exista clisee fara macar un pic de adevar in ceea ce priveste popoarele. Totusi, am avut si mici ezitari – parca prea multe dintre descrieri incurajeaza cliseele si ideile preconcepute pe care le avem despre indieni.

Trebuie sa recunosc ca, de data aceasta, povestea de dragoste nu m-a impresionat cine stie ce – este trista, e adevarat, dar nu pare a fi punctul central al cartii ci mai mult o propteala pentru restul intamplarilor. Desi in mare parte povestea mi-a placut, este antrenanta si interesanta, nu mi s-a parut de cine stie ce valoare literara extraordinara. Autorul foloseste prea multe metafore si comparatii care suna fals si fortat. In acelasi timp, Lin – personajul autor – imi este cam antipatic – e arogant, mandru si cam prostanac. De multe ori exagereaza si dramatizeaza in exces. Eu am citit cartea strict ca pe o poveste si din primele 100 de pagini m-am hotarat sa nu am prea mari asteptari de la ea si poate tocmai din acest motiv mi-a placut.

Eu am citit Shantaram in engleza dar cartea a fost tradusa si in limba romana si am vazut-o in librarii. Costa in jur de 60 lei ambele volume dar eu as zice ca mai bine o imprumutati daca vreti sa o cititi. Pentru mine nu este a keeper si ma bucur ca nu am luat decat varianta ebook.

Va las cu niste citate pe care le-am salvat in timp ce citeam. Imi place mult optiunea asta pe care o are Kindle, de a salva diverse citate din cartile pe care le citesc.

The ancient Sanskrit legends speak of a destined love, a karmic connection between souls that are fated to meet and collide and enrapture one another. The legends say that the loved one is instantly recognised because she’s loved in every gesture, every expression of thought, every movement, every sound, and every mood that prays in her eyes. The legends say that we know her by her wings–the wings that only we can see–and because wanting her kills every other desire of love.

The simple and astonishing truth about India and Indian people is that when you go there, and deal with them, your heart always guides you more wisely than your head. There’s nowhere else in the world where that’s quite so true.

“Love is the opposite of power. That’s why we fear it so much.”

a man in no hurry gets nowhere fast.

“There’s no such thing as forever,”

midnight dissertation, that a dream is the place where a wish and a fear meet. When the wish and the fear are exactly the same, he said, we call the dream a nightmare.

If fate doesn’t make you laugh, Karla said, in one of my first conversations with her, then you just don’t get the joke.

We can compel men not to be bad, but we cannot compel them to be good, don’t you find?

God is impossible. That is the first proof that He exists.”

justice is not only the way we punish those who do wrong. It is also the way we try to save them.”

Nothing ever fits the palm so perfectly, or feels so right, or inspires so much protective instinct as the hand of a child.

News tells you what people did. Gossip tells you how much they enjoyed it.”

Silence is the tortured man’s revenge.

Prisons are the temples where devils learn to prey. Every time we turn the key we twist the knife of fate, because every time we cage a man we close him in with hate.

men reveal what they think when they look away, and what they feel when they hesitate. With women, she said, it’s the other way around.

every virtuous act is inspired by a dark secret.

You can never tell what people have inside them until you start taking it away, one hope at a time.

light is the language of God. Light may be the way that God speaks to the universe, and to us.”

“Luck is what happens to you when fate gets tired of waiting,”

It is always a fool’s mistake, Didier once said to me, to be alone with someone you shouldn’t have loved.

Print Friendly
Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.