Category Archives: Autobiografie

Cu ultima suflare – Paul Kalanithi

Spre sfarsitul acestei carti m-am emotionat foarte tare si mi-am amintit de o sumedenie de lucruri pe care nu ar trebui sa la uit niciodata. Asa m-am hotarat sa scriu despre ea aici. Mi se pare ca timpul meu este atat de limitat dar, de fapt, am tot timpul din lume. Read More →

Print Friendly

Karl Ove Knausgard – Lupta mea. Cartea intai: Moartea unui tata

lupta_mea_1_poza_1_1M-am hotarat greu sa ma apuc de cartea aceasta, nu m-a atras deloc. Si totusi, tot citind despre ea pe la unii si altii am zis sa-i dau o sansa. Si, in mod surprinzator, am citit-o mult mai repede decat ma asteptam. Nu sunt deloc intr-o dispozitie potrivita pentru a citi carti atat de lungi (440 de pagini) si recunosc ca ma asteptam la un stil mai greoi, dar lectura a mers struna. Mai greu a fost insa la final cand m-am straduit (din nou) sa incadrez cartea in standardele Goodreads. Ma supara din ce in ce mai tare sistemul lor, v-am mai spus despre asta, mi se pare prea simplist. Cartea nu mi-a displacut si nu o consider banala dar nici stralucitoare nu a fost asa ca e greu sa o evaluez in “stelute”.

Cu ceva timp in urma ma declaram pasionata de orice inseamna jurnal sau autobiografie. In ultima vreme insa, imi vine din ce in ce mai greu sa apreciez astfel de scrieri. Posibil sa fie vorba de o schimbare la mine, in felul meu de a citi si interpreta dar nu pot sa nu observ si ca foarte putine carti din acest gen sunt cu adevarat stralucitoare sau relevante, daca vreti un termen mai putin bombastic. Din ultimii ani, singurele care mi-au ramas in minte au fost Amintirile lui Zoe Camarasescu si 20 de ani in Siberia a Anitei Nandris Cudla. Astfel, in comparatie cu una dintre acestea, Lupta mea mi s-a parut destul de slaba in anumite sensuri. Desi am apreciat talentul scriitoricesc evident al lui Karl Ove Knausgard, nu am vazut relevanta povestii lui. Nu simt ca am invatat nimic de la el, nu cred ca voi retine mare lucru din povestea vietii lui. Desigur, e destul de aiurea sa spui despre viata cuiva ca nu prea te intereseaza dar…pana la urma, nu asta este adevarul? Cati dintre noi sunt cu adevarat dispusi sa-si dedice ore intregi din viata citind despre activitatile cotidiene, listele de cumparaturi sau beţiile unui scriitor norvegian necunoscut? Nu neg ca aceasta carte ar avea si partile ei bune, sunt fragmente care m-au impresionat mai ales in contextul in care sunt chiar interesanta de diferitele metode prin care oamenii isi traiesc durerea si inteleg sau nu moartea celor apropiati. Si desigur, moartea unui tata este un eveniment mai mult decat important in viata majoritatii oamenilor. Autorul introduce insa in text o multitudine de banalitati care atrag atentia de la ceea ce ar fi putut fi un volum de introspectii si filozofii pesonale despre durere si moarte. Poate ca daca s-ar fi limitat la acestea, lectura ar fi mers mult mai greu dar cred ca ar fi fost o achizitie mai valoaroasa pentru cititor. The New Yorker scrie despre volum ca tocmai aceasta combinatie intre elemente de cotidian si intamplari semnificative este ceea ce da valoare cartii formand astfel legatura aceea atat de necesara intre cititor si text. Mi se pare o observatie relevanta si poate ca, daca felul meu de a citi si interesele mele nu ar fi evoluat catre alte directii (ceva mai egoiste as zice), as fi putut spune si eu acelasi lucru.

In ceea ce priveste bucatile din carte care mi-au placut, partea a doua a fost cu siguranta mult mai interesanta. La aflarea vestii ca tatal lor a murit, Karl Ove si fratele acestuia se intorc in orasul in care acesta traise pentru a-l inmormanta. Aici se confrunta cu mizeria extrema in care a trait acesta, impreuna cu mama lui. Cei doi frati se straduiesc sa aduca un pic de normalitate in viata bunicii lor apucandu-se de curatenie dar aceasta nu pare sa constientizeze nimic din ceea ce i se intampla. Initial cei doi considera ca bunica este in stare de soc (ea fiind cea care descoperise cadavrul fiului ei) dar se dovedeste ca si aceasta, ca si tatal lor, sufera de alcoolism. Astfel, ea nu poate sa functioneze decat in conditiile in care consuma alcool. Descoperirea este tulburatoare pentru Karl Ove, fratele sau parand sa ia lucrurile mai putin dramatic. Totul este insa o drama pentru Karl Ove care, desi cunoaste circumstantele in care tatal sau a trait in ultimii ani (alcoolism grav dar si conditiile mizerabile din casa in care locuia cu mama sa), este foarte afectat de moartea acestuia. Fratele sau, care nu reuseste sa-si ierte tatal, este rece si oarecum neutru la toate evenimentele pe cand Karl Ove face eforturi imense sa nu planga si traieste cu greu cele cateva zile in casa in care murise tatal sau. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost acuratetea cu care scriitorul descrie aceasta situatie. Viata unui alcoolic este greu de inteles, mai ales atunci cand nu ai avut tangente cu aceasta boala. Este evident insa ca partea aceasta a cartii este, daca nu reala, macar inspirata din realitate.  Descoperirea lor cum ca si bunica, mama tatalui lor, este alcoolica mi s-a parut foarte tulburatoare: felul in care aceasta traieste ca o stafie, ignorand totul in jurul ei, inclusiv propria igiena si chiar nevoile fiziologice, pana in momentul in care primeste de baut. Atunci abia, cei doi frati regasesc in ea omul de alta data, amintirile pe care le au impreuna si reusesc sa schimbe cateva cuvinte coerente cu ea.  Probabil ca cine nu crede ca alcoolismul este o boala reala care schimba compozitia chimica a creierului, modificand comportamentul si personalitatea celui afectat, s-ar razgandi dupa ce citeste aceste pagini. Scenele acestea precum si cea in care Karl Ove ramane singur in casa cu bunica sa dupa ce mai devreme vizionase trupul tatalui sau mort, mi-au parut foarte vii si m-au rascolit. Am inteles perfect durerea dar si repulsia lui Karl Ove de a se afla in acea casa, precum si nevoia lui obsesiva de a readuce lucrurile pe fagasul normal facand curatenie. E greu sa ierti un om care ti-a facut rau, chiar si involuntar (autorul povesteste pe parcursul cartii felul in care tatal sau se comporta cu el iar mai apoi isi aminteste si de raceala bunicilor fata de el) dar si mai greu este sa constientizezi si sa accepti ca moartea lui te doare, sa simti nevoia sa pui lucrurile la locul lor, chiar daca este prea tarziu. Aceste scene finale sunt cele care m-au convins ca nu am pierdut timpul citind aceasta carte, chiar daca as fi preferat sa nu o fac.

Pe final as vrea sa va spun sa nu va fie frica de aceasta carte (recunosc ca mie mi-a fost). In ciuda elementelor negative despre care v-am vorbit, este un volum care merita citit. Pe mine insa nu prea ma indeamna la a citi si restul volumelor acestei autobiografii, fie si numai din cauza trairilor pe care mi le-a starnit. Va incurajez sa treceti si pe la Ema care a scris un articol extrem de complex despre carte in care vorbeste si despre unele inconsecvente in relatarile autorului pe care le-am observat si eu si care mi-au influentat negativ parerea despre intregul volum.

Cartea a fost publicata de curand de editura Litera. Este in prezent la reducere pe site-ul lor – 30 lei.

Traducere din limba norvegiana: Ioana- Andreea Muresan

Titlu original: Min Kamp (2009)

Print Friendly

Castelul de sticla – Jeannette Walls

Titlu original: The Glass Castle

Tradusa in limba romana: la editura Art, Lorena Lupu, Colectia Young Art

De cumparat: Libris – 31 lei si in limba engleza: Books Express – 50 lei

castelulNu m-as fi asteptat sa-mi placa atat de mult aceasta carte si totusi iata ca am citit-o pe nerasuflate intr-un weekend si am ramas cu ea in suflet. Am abordat-o ca pe un roman de fictiune dar se pare ca este mai mult de atat, povestea adevarata a copilariei scriitoarei, asa cum a vazut-o si interpretat-o ea. Si privita astfel, cartea devine cu adevarat tulburatoare pentru ca familia Walls este cu totul altfel, parintii sunt niste nonconformisti, iar copiii cresc ca buruienile, in orice directie isi doresc si indiferent de vreme. Pe parcursul intregii carti am incercat sa-mi dau seama daca acesta este un lucru pozitiv sau nu. De cele mai multe ori am fost tulburata si chiar scandalizata de metodele pe care cei doi soti Walls le folosesc pentru a-si creste copiii. De fapt, nu e vorba ca ar avea vreo metoda, ei pur si simplu ii fac si le dau drumul in lume de la varste foarte fragede. Una dintre imaginile de inceput ale cartii este Jeannette cea de trei ani care-si pregateste niste hotdog dar are un accident si ajunge la spital unde va sta internata sase saptamani pentru arsuri destul de grave. Mai tarziu, la nasterea mezinei, aceasta este inmanata surorii mai mari (tot Jeannette de sapte ani acum) si vor calatori impreuna cu ceilalti doi frati inchisi in intuneric, pentru 14 ore, in spatele unei dubite (nu fara peripetii si pericole). Mi-a fost foarte, foarte greu sa nu-i judec pe cei doi parinti. De fapt, am renuntat sa mai incerc si pana spre sfarsitul cartii am ajuns aproape sa-i urasc. Atitudinea lor nu a fost doar una de nonconformism si revolta fata de societate ci de-a dreptul iresponsabila si periculoasa, atat pentru ei insisi cat si pentru cei patru copii. Cu un tata alcoolic si o mama narcisista, ma mir sincer ca cei patru au reusit sa supravietuiasca. Sunt scene precum cea in care Jeannette cade din masina si parintii nu observa, sau cand doi dintre copii sunt victimele unor tentative de abuz sexual pe care parintii il ignora sau minimalizeaza, luni si ani de foame si mizerie in timp ce mama are totusi niste surse de venit pe care ar putea sa le foloseasca pentru aceste nevoi imediate si fundamentale ale copiilor. Si multe altele care m-au revoltat si m-au facut sa-mi pierd orice simpatie as putea avea pentru parinti (nu ca ar fi fost prea multa oricum). Spre sfarsit am inceput sa cred ca mama copiilor are probleme psihice avand in vedere ca, dupa cei patru copii pleaca de acasa si-si gasesc un rost in New York, parintii locuiesc pe strazi, ca vagabonzi in conditiile in care mama detine un teren foarte valoros si o casa in alt oras dar si bijuterii pe care le pastreaza cu sfintenie. Se ajunge la un anumit punct in care copiii devin parinti si parintii devin copii, o situatie in care acestia din urma par sa se complaca. Cred ca exista totusi o oarecare dragoste fata de copii din partea parintilor chiar daca acestia sunt incapabili sa-i ingrijeasca dar cel mai mult m-a mirat atasamentul copiilor fata de parinti. Desi, la un moment dat, ruptura devine evidenta, exista revolte si ranchiuna bine justificate, cei patru renunta cu greu la parintii lor, vor in permanenta sa-i ajute, sa-i schimbe, sa-i aduca pe calea normalitatii. Fiecare are alta abordare si se intelege clar ca nu numai sentimentele de obligatie si/sau vinovatiei ii tin legati de parinti ci si o oarecare iubire si admiratie, uneori, pentru felul in care acestia si-au trait viata si i-au crescut pe ei.

Chiar tonul intregii relatari nu este unul depresiv sau negativ ci din contra, o oarecare veselie si usurinta razbat printre randuri. Jeannette priveste in urma cu drag si zambete la unele momente ale copilariei si cu indulgenta la altele care din afara par atat de ingrozitoare. Este o atitudine cu adevarat induiosatoare si una care face din aceasta rememorare a copilariei o carte excelenta, o fabuloasa poveste de viata din care oricine poate desprinde oarece invataminte. Toleranta fata de greselile parintilor (care atunci cand le constientizezi, dor atat de tare) si iertarea sunt teme pe care le gasesc intotdeauna relevante pentru mine si poate din acest motiv cartea aceasta m-a rascolit intr-atat. Imi doresc sa fiu capabila de o asemenea atitudine plina de veselie si lejeritate fata de trecut, oricum ar fi fost el, asa ca Jeannette mi-a devenit foarte usor un personaj favorit, pe care nu-l voi uita cu usurinta.

Print Friendly

Open. O autobiografie – Andre Agassi

Nu stiu cum sa incep si in ce fel sa ma justific pentru ca mi-a placut atat de mult cartea aceasta. Eu nu ma uit la sport (doar la patinaj artistic uneori), nu urmaresc campionate, tenisul e o mare nebuloasa pentru mine si desi am recunoscut mai bine de jumate din numele mentionate in carte, adevarul e ca habar n-am. Cu toate astea, intr-o seara la ora 12 citeam cu sufletul la gura un meci de tenis! Agassi-Medvedev French Open 1999. Si am mai si retinut chestia asta! :)) Am zis chiar ca-l caut pe youtube sa vad daca si in realitate e la fel de palpitant. Toate acestea in conditiile in care habar n-am ce e ala forehand, slem sau tiebreak si nici nu-mi inchipui ca o sa inteleg vreodata regulile alea.

agassiCeea ce stiu insa, este ca aceasta autobiografie este grozav de bine scrisa. Agassi are o memorie exceptionala, este in stare sa retraiasca in detaliu toate meciurile pe care le-a jucat, toate experientele prin care a trecut, toate relatiile pe care le-a avut cu diverse persoane. Cartea este scrisa in colaborare cu J.R. Moehringer. Agassi povesteste despre acest lucru intr-un capitol final, capitol pe care l-am citit cu mare placere intrucat am o mare problema cu “autobiografiile” care nu-s de fapt scrise de posesorul lor, ca sa zic asa. Agassi recunoaste inca de la inceput ca are numai opt clase si nu i-a placut deloc la scoala iar in acest capitol final spune ca a descoperit lectura tarziu si ajutorul lui Moehringer a fost pretios in ceea ce priveste aparitia acestei carti. De altfel, Agassi este acum fondatorul unei scoli pe care o sponsorizeaza si de care este foarte mandru. Asta dovedeste inca o data (daca mai era nevoie) ca nu trebuie sa te incadrezi in tiparele rigide ale sistemului educational pentru a evolua ca individ.

J.R.Moehringer a scris Tender Bar si Sutton. Cea dintai este tot o autobiografie, foarte laudata, tradusa si la noi ca Dulcele bar. Personal, vreau sa o citesc in engleza. Traducerea cartii de mai sus m-a cam deranjat, are scapari care sar in ochi si cartea lui Moehringer are acelasi traducator.

 Am inceput aceasta carte pentru ca imi plac autobiografiile, jurnalele, biografiile dar si pentru ca am incredere in recomandarile Laviniei. Am avut insa dubii pentru ca Andre Agassi a fost un tip care juca tenis si mie nu-mi place tenisul. Apoi am citit primele pagini, m-au prins, si m-am mai oprit peste doua zile, fascinata. Povestea lui Agassi este de o sinceritate induiosatoare. Sportivul isi recunoaste greselile si gafele si le pune in ceea ce pare a fi o poveste fara ascunzisuri. Isi recunoaste pana si minciunile pe care le-a spus ani de-a rand ziaristilor si colegilor sau cunostintelor. Pe langa toate informatiile si detaliile personale sau care au legatura cu sportul, descoperim si un om singur, care si-a petrecut mare parte din viata fiind nefericit si nestiind ce isi doreste si unde vrea sa ajunga. Istoria lui e ca o poveste. Linistea lui vine numai atunci cand iubeste. Ba chiar, cartea lasa impresia unei foarte lungi sedinte de psihoterapie (care se termina cu bine).

Ce pot sa va spun mai mult, cartea merita citita, este  probabil una dintre cele mai bune autobiografii citite de mine si nu am ezitat sa o recomand oricui m-a intrebat despre ea. Se citeste lejer, te captiveaza ca un roman bun si, daca esti atent, mai si inveti cate ceva pe parcurs.

Gasiti cartea la Libris: 42 de lei binemeritati. Editura Publica are  multime de aparitii interesante, chiar si cartea lui Moehringer (v-am lasat link mai sus).

 

Print Friendly

Lapte si lacrimi

Si au venit alte si alte zile si nopti, din care tin minte mai ales umbrele noastre profilate noaptea pe peretele rosu al livingului. Noi mergand prin casa, in tot soiul de pasi ciudati – ritm de vals, mers incet, mers rapid, leganat -, asa cum dicteaza corpul lui Eric si plansul sau suspinul lui Eric, si rasul sau ganguritul lui, si caderea lui in somn in bratele mele, cu cea mai mare incredere pe care un corp a avut-o vreodata intr-altul. […] Si trebuie sa recunosc, in perioada asta nu ma gandesc deloc la scris. Nu-mi lipseste. Cinstit vorbind, nu-mi trebuie nimic. Ma simt plina, plina, plina. Nici macar eu insami nu-mi lipsesc. Sa fii mama pare o placuta parasire de mine. Pare o evadare dintr-un eu care te forteaza intr-una sa te invarti, sa produci, sa il manifesti, sa il justifici. Un eu tiranic intr-o masura buna, un eu cu orgoliu, cu ambitii, cu planuri, cu sarcini de indeplinit.. Care, insa, acum a amutit si el de uimire.

Stefania Mihalache – Pachetelul auriu (Povesti cu scriitoare si copii)

Mi-am dorit foarte mult sa citesc aceasta carte. Am in ultima vreme un soi de afinitate ciudata pentru cartile cu si despre crescut copii. Dar de fapt, mi-am dorit sa o citesc pentru ca, in sinea mea, speram sa ma conving ca toata treaba asta cu procreatul nu-i chiar asa mare scofala si nu are rost sa o rumeg atat si sa o sucesc pe toate partile. N-a fost sa fie insa pentru ca aceasta carticica m-a aruncat taman in capatul opus al camerei metaforice in care-mi dezbat eu problema. 18 femei (mame si scriitoare) isi lasa aici experientele, gandurile, emotiile printre care gasesti cu greu o raza de optimism sau incurajare pentru altele ca ele. Desigur, eu nu sunt scriitoare. Si desigur, dragostea instinctiva pentru puii lor este evidenta mereu. Dar… e greu. Stiti cum e cand intrebi o mama despre nastere si crescut copii? Cum iti raspunde vag si fara detalii dar balmajeste ceva despre minune si iubire si magie? E foarte enervant. Ca eu vreau sa stiu de-adevaratelea cum a fost dar se pare povestica nu poti stii decat daca faci parte din club. Ei bine, Povesti cu scriitoare si copii te lasa sa arunci un ochi in clubul asta chiar si daca nu esti de-a lor. Nici o poveste nu e sugar-coated, nici o istorisire nu are ca scop propovaduirea procreerii. Si desi imi doream raspunsurile astea…acum nu sunt sigura cum sa ma simt referitor la faptul ca le-am primit. Exact cum zicea si Elena in articolul ei, mi-as fi dorit enorm sa vad ca se poate. Ma asteptam sa se poata. Pentru ca, pentru mine, scriitoarele sunt oricum super eroine, chiar si fara a fi mame. Mi-am amintit de Lapte negru si de Sylvia Plath (pe care oricum nu o uit niciodata) si ca sa fiu sincera pana la capat…mi-e cam frica. Tocmai ce depasisem teama asta dar acum m-am intors la ea. Oare chiar asa sa fie? Dupa noua luni de corp care nu mai este al tau, urmeaza unul, doi, trei ani de minte care nu mai este a ta?

I-am dat cartii 5 stele Goodreads pentru ca nu se putea altfel. Pentru ca am simtit ca ar fi o totala lipsa de respect din partea mea (femeie fara copii) sa nu o fac. Dar m-as abtine sa o recomand celor ca mine, care nu au copii dar se gandesc la asta si sunt intr-o furtuna continua de intrebari si raspunsuri dificile.

Mi-au placut cel mai mult povestile Stefaniei Mihalache si Vivianei Musa Augusto. Bine, mi-a placut mult si Mihaela Ursa dar citisem deja textul pe blogul ei pe care l-am descoperit acum cativa ani si care include (printre alte subiecte) mai multe povestiri scurte despre fetele ei.  Cele trei sunt ca niste insule de optimism si zambet, in miezul oceanului de lacrimi care este aceasta carte. Si apropo, ati observat cat de multe dintre autoare vorbesc la un moment sau altul despre lacrimi si lapte? Lapte si lacrimi…asa trebuia sa se numeasca aceasta colectie.

 De cumparat: librarie online 27 lei

Volum coordonat de Alina Purcaru.

 

Print Friendly

Jurnalul unui om dezamagit – W.N.P. Barbellion

Dupa ce a stat in wishlist ani de zile, am reusit in sfarsit sa citesc acest jurnal, datorita Ioanei care a facut munca voluntara si mi l-a trimis de la Bucuresti unde era la reducere. Nu-mi mai amintesc cum am dat peste el si de ce am vrut sa-l citesc (posibil sa fi citit despre el in Dilemateca) dar am avut multi ani in care citeam cu mare pasiune orice inseamna jurnal sau autobiografie. Acum vad ca m-am mai potolit. Parca din ce in ce mai greu le gasesc interesante (sau poate ca nu am mai dat peste unele cu adevarat interesante). Exceptie face Sylvia Plath pe care v-am tot aratat-o de la Craciun incoace si pe care o citesc cu incetinitorul pentru ca nu vreau sa o termin prea repede. Oricum asta nu se va intampla prea curand pentru ca este enorma: 700 de pagini de scris minuscul. In ritmul in care avansez cu ea, nu cred ca o voi termina anul acesta.barbellion

Revenind la Barbellion, l-am gasit enervant si smiorcait. E drept ca bietul de el are o boala teribila (scleroza?) si moare la treizeci de ani dar, vai de mine, cat este de plangacios! Pe alocuri sunt si idei interesante la el si parca te prinde oarecum dar per total jurnalul este de tip terapie ceea ce e bine pentru scriitor nu pentru cititor. Va las asadar doar cu cateva citate. Poate aveti rabdare sa le cititi, poate nu. Nu stiu daca a mai citit cineva cartea aceasta dar cum ma sâcâia faptul ca lâncezeşte acolo in wishlist, ma bucur ca am citit-o.

Cand ajung la o anumita varsta, unii batrani traiesc din obisnuinta – si anume o obisnuinta proasta.

Nimeni nu poate intelege fara sa fi simtit pe propria-i piele faptul ca o creatura excesiv de introspectiva cum sunt eu este cum nu se poate mai nefericita cand n-are altceva de facut decat sa se consume singura.

Am citit cu placere niste jurnale vechi. M-a intristat si m-a surprins cate lucruri uitasem. Pare destul de neloial fata de tine insuti sa uiti trecutul atat de usor. Sunt adancit cu atata egoism in sinele meu de acum, incat am ajuns sa nu-mi mai pese catusi de putin de suma tot mai mare de eu-ri trecute – domnii aceia morti si dragi care au ingrijit, unul dupa altul, templul acesta de carne si au dat mai departe torta vietii si identitatii mele, inainte sa se retraga tacuti si modesti.

E teribil cand prin mintea unui tanar ambitios trece banuiala ca poate, pana la urma, nu e decat un muritor de rand – ca viata lui, fie ea comica sau tragica sau ambele sau in nici un fel, ramane tot neimportanta si nu schimba nimic.

Adevaratul test al fericirii este sa stii ce zi a saptamanii este. Omul nefericit o stie si in somn. Daca esti la fel de vesel si rumen in obraji si lunea si sambata, si la micul dejun si la cina atunci – ei bine, atunci esti un sot ideal.

Un jurnal, fie el oricat de intim si amanuntit, nu poate reda decat o selectie zilnica relativ scurta din numarul aproape infinit de lucruri care ne trec prin constiinta. Oricat de atent si de priceput ar fi cel care-l srie, multe lucruri ii scapa; oricum, reamintirea nu este acelasi lucru cu recrearea…

Titlu original: The Journal of a Disappointed Man (1919)

Traducere: Anca Barbulescu

De cumparat: librarie online 40 lei

Print Friendly

Patti Smith – Pe cand eram pusti

10376307_812418648801187_9206799070173503480_nTitlu original: Just Kids (2010)

De cumparat in limba romana: Libris 27 lei

De cumparat in limba engleza: 9 euro Bookdepository

M-a atras aceasta carte de cand am pus prima oara ochii pe ea (cine mai stie pe ce blog). Sunt carti care-mi fac asta…se lipesc asa de mintea mea si orice-as face, tot ajung sa le citesc pana la urma. Toata lumea zice despre ea ca a citit-o cu un deget pe Google caci e plina de referinte muzicale si artistice din New York-ul anilor 60-70. Asa am inceput si eu dar, treptat, am lasat cautarile pentru alta data pentru ca tot oprindu-ma, pierdeam parca din farmecul ei. Oricum, habar n-am avut cine e Patti Smith si cu atat mai putin cine era geniul neinteles – Robert Mapplethorpe. Mi-a tresarit inima de-abia cand au aparut in peisaj Jimi Hendrix si Janis Joplin si… desigur, Jim Morrison. Am citit cu tristete despre mortile lor desi stiam deja toate detaliile (din tineretea mea zbuciumata daca vreti) si m-a uimit putin faptul ca, din povestile lui Patti, nu pareau sa fie depresivi asa cum mi i-am imaginat eu atata timp.

Pe Patti Smith am plasat-o in peisaj numai cand a mentionat melodia Because the Night, care este si singura, cantata de ea, pe care o stiu. Robert a fost se pare un fotograf genial, pe care ma bucur ca l-am descoperit. In orice caz, felul in care au trait cei doi m-a impresionat enorm asa cum ma impresioneaza mereu povestile astea cu oameni care se arunca inainte cu capul si vad ei dupa aia. Cam asa au fost copiii astia doi – fugiti de-acasa foarte tineri, s-au gasit din intamplare, s-au iubit toata viata (chiar si cand nu au mai fost iubiti) si au facut numai ce au vrut, chiar daca asta a insemnat ca nu mancau cu zilele si dormeau te miri pe unde. Printre randurile scrise de Patti se intrevede mereu aceasta pasiune enorma pentru arta fiecaruia, pentru celalalt si in general pentru viata.

Nu am ce sa va povestesc mai mult. Mie imi plac majoritatea cartilor de memorii, cu atat mai mult cele scrise de rock stars. Vreau sa va las insa cateva din imaginile lui Robert. Citind cartea, am incercat sa ma opun ideii fixe a lui Patii, ca Robert ar fi un geniu. Mi-am zis ca il iubeste si de-aia il lauda atat, dar cand i-am gasit fotografiile pe net m-am razgandit. Intradevar imaginile sunt opere de arta, iti starnesc emotii si sentimente de tot felul – de la frumusetea florilor lui si pana la socul scenelor sado-masochiste. Are si foarte multe nuduri, unele cu adevarat deosebite de ce am mai vazut eu (e drept ca n-am vazut prea multe). Linia dintre nud artistic si pornografie este atat de fina incat e mare lucru sa te uiti la fotografiile lui si sa simti ca te uiti la un tablou, sa urmaresti liniile unui corp si pentru o fractiune de secunda nici sa nu realizezi ca e un corp gol, sau un sân, sau un penis.

Fotografiile sunt luate de aici. Poate sunteti curiosi sa va uitati. Pe google gasiti si cateva din fotografiile lui mai socante. Pe mine m-a tulburat cu adevarat una singura, pe care nu o pun aici, cu o fetita stand pe o banca. O gasiti voi.

99eb9af3

f5eb13bb f10b7d99

7db65771

Print Friendly

Capitole tarzii din viata mea. Memorii redescoperite – Regina Maria a Romaniei

Nu mai tin minte daca v-am mai spus ca sunt fascinata de regalitate dar e posibil sa va fi dat seama totusi si singuri. Ceea ce nu stiti insa, este ca citesc cu egala placere si non-fictiune pe acest subiect. Privind in urma, imi dau seama ca am indragit mereu istoria, desi nu am fost pasionata. In scoala, era un chin sa retin ani de domnie, revolutii, nume dar povestile imi placeau si le memoram cu usurinta. Acum, pe masura ce trece timpul, istoria mi se pare din ce in ce mai importanta si mai interesanta. Si nu m-a lovit decat acum vreun an gandul si amintirea ca, bunicul meu, cel pe care l-am pierdut primul, a fost profesor de istorie. Am vazut, ca intr-un flashback, rafturile sale cu carti si mi-au trecut prin minte imagini cu el povestindu-mi diverse (desi nu imi amintesc si povestile). Din motive diverse, nu pot merge acum sa cotrobai in biblioteca lui, desi stiu ca asta l-ar face foarte mandru. Poate candva. Intre timp, citesc selectiv una -alta si ma minunez de cate lacune am si cate lucruri nu-mi mai amintesc. Ma rusinez ca nu stiu sau ca nu retin (nici acum nu reusesc sa-mi scriu in minte ani si date) dar citesc in continuare. Poate la un moment dat, s-or lipi si de mine toate lucrurile astea importante.

maria

Asa am ajuns sa citesc memoriile Reginei Maria. O mica parte din ele, ultima. Un volum scris cu greu si disparut pentru o mare perioada de timp din cauza problemelor aparute intre Regina si fiul sau Carol, Capitole tarzii din viata mea a fost descoperit in Arhivele Nationale ale Romaniei din Bucuresti de catre Diana Mandache. Astfel, la mai multe decenii de la publicare primelor trei volume de memorii, apare in limba romana si acest ultim volum, la editura All.

Cartea se refera in mare parte la viata Reginei Maria intre anii 1918 -1922. La sfarsitul marelui razboi, Regina este trimisa in vizite neoficiale la Paris si Londra pentru a pleda cauza Romaniei din pozitia sa privilegiata de ruda a familiilor regale europene si britanice. Ea se bucura de o mare popularitate pe oriunde merge, fiind foarte iubita si admirata de popor dar si de mintile stralucite si politicienii vremii care ii apreciau talentele diplomatice si se straduiau sa o aduca de partea lor. Regina are mereu in minte interesele Romaniei si simte o mare responsabilitate pentru aceasta tara. Cartea ne ofera o viziune diferita asupra contextului politic si social romanesc din acea perioada de dupa razboi, Regina inregistrand cu multe amanunte intalnirile ei oficiale sau neoficiale si avand in peramanenta in minte importanta misiunii sale.

In Introducere, se pot citi mai multe despre contextul aparitiei acestei carti dar si cate ceva despre Memoriile reginei Maria: Povestea vietii mele, cartea in trei volume despre care va ziceam mai devreme. Este un volum care mi-a placut mult, Regina fiind o buna observatoare si o scriitoare talentata, indiferent ca scrie despre politicienii vremii sau despre rochiile purtate la incoronare. Scrisul ei are o anumita delicatete si distinctie pe care nu o intalnesti in alta parte.

Cartea este 35 de lei pe site-ul editurii dar o gasiti la diverse reduceri din cand in cand. Oricum, merita citita daca va intereseaza subiectul. Apreciez initiativa editurii de a o publica desi mi-as fi dorit o editie mai frumoasa, mai eleganta, mai potrivita cu autorul si continutul cartii si in ton cu celelalte trei volume (chiar daca acelea au fost publicate de alta editura). Aceasta ar fi fost insa, mai inaccesibila financiar pentru multi dintre noi. E de laudat insa colectia inceputa de editura All – Coroana Romaniei. Sper sa ii adauge mereu titluri noi pe care le voi citi cu interes.

Print Friendly

The Truth About Butterflies – Nancy Stephan

Adevarul despre fluturi ar fi titlul acestui roman in limba romana…desi nu stiu daca s-a tradus, eu nu l-am gasit. M-a surprins atat de mult carticica asta si m-a impresionat atat de tare incat nu am putut sa nu va povestesc despre ea. Este in ea atat de multa iubire, atat de multa durere incat cu greu pot sa o citesti si sa nu plangi. Sau macar sa te emotionezi nitel.

Nancy Stephan a avut nesansa sa piarda un copil. Sa-l faca la 16 ani, sa-l iubeasca pana la cer si sa-l piarda in chinuri teribile. Iar cartea pe care a scris-o este probabil un fel de terapie. Trairile ei sunt probabil recunoscute de cei care au trecut prin aceasta durere enorma dar nu oricine le poate scrie atat de simplu si de frumos cum o face ea. Nu ca durerea ei ar fi frumoasa, din contra, te infioara. Dar o povesteste atat de natural si fara artificii incat nu ai cum sa nu te atasezi emotional de cartea aceasta.

Nu am gasit prea multe pareri despre acest roman. Poate pentru ca oamenii prefera sa ignore dureri care nu-s ale lor. Dar mie una mi-a placut tare mult, m-a emotionat si mi-a ramas in suflet asa ca am simtit nevoia sa o recomand. Fie ca terapie pentru cei care au pierdut pe cineva, fie ca lectie de viata.

Am luat cartea de pe Amazon pentru Kindle. Nu mai tin minte cat am dat pe ea dar nu e niciodata prea scumpa.

Print Friendly

Amy Tan – The Opposite of Fate

The Opposite of Fate: Memories of a Writing Life

Nici nu mai stiu pe unde am gasit aceasta carte (in format audiobook am avut-o eu) dar uitasem complet de ea si cand am ascultat-o in sfarsit, mi-a placut la nebunie. Nici nu era de mirare de fapt, pentru ca-mi place mult Amy Tan dar atunci cand am luat-o nu mi-am dat seama ca este vorba de o carte de memorii. Si fiind audiobook, nu am avut ce coperta sa studiez, doar am pus-o pe ipod si m-am apucat de spalat vase. 😛 Am realizat imediat ca e vorba de memorii si m-am bucurat foarte mult, cu atat mai mult cu cat erau citite chiar de autoare.

De-a lungul intregii carti m-am simtit ca si cum as fi iesit la cafea cu scriitoarea care s-a gandit sa-mi si povesteasca una alta despre viata ei dar mai ales despre cartile ei. Fiindca am si citit o buna parte din ele, mi s-a parut extraordinar sa aflu cum s-au nascut, de unde au venit ideile si cum a transformat Amy Tan realitatea in fictiune. Sunt fascinata de ea, mi se pare exceptional de talentata si sper sa aiba un izvor nesfarsit de povesti pe care sa le scrie mult timp de acum incolo. Cartea m-a facut chiar sa-mi doresc sa recitesc toate cartile ei, sa gasesc detaliile care mi-au scapat data trecuta. Pe langa asta, Amy Tan are un stil foarte placut, printre randuri gasesti o persoana vesela si relaxata in ciuda diverselor greutati prin care a trecut. Eseurile din carte sunt scrise pe parcursul a 10 ani deci tonul difera usor de la unul la altul, unele subiecte sunt mai usurele, altele sunt povesti greu de spus dar impresionante(moartea violenta a unui prieten, ceea ce pare a fi blestemul tumorilor pe creier in familia ei). Cea mai frumoasa parte este cea in care povesteste cat de grea este integrarea in societatea a unei persoane cu origini chinezesti(mama ei), care vorbeste limba engleza cu accent ciudat si nu foarte bine ceea ce o afecteaza permanent. Mama scriitoarei este tratata mereu rau, ca un copil, sau ca si cum ar fi o prostanaca – ceea ce nu e cazul.

Cartea ii da ocazia autoarei sa-si exprime unele nemultumiri referitoare la felul in care este perceputa – o face cu amuzament dar subiectul este pentru ea de o mare importanta. Isi doreste sa fie citita si numita scriitoare americana fara eternele categorisiri in scriitoare de culoare sau alte denumiri inventate cu entuziasm de critica literara americana si asta mi-a placut mult la ea – faptul ca nu profita de statutul ei aparte in literatura asa cum o fac altii.

Cartea nu este tradusa in limba romana dar o gasiti pe Bookdepository cu 10 euro.

Print Friendly
Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.