Lapte si lacrimi

Si au venit alte si alte zile si nopti, din care tin minte mai ales umbrele noastre profilate noaptea pe peretele rosu al livingului. Noi mergand prin casa, in tot soiul de pasi ciudati – ritm de vals, mers incet, mers rapid, leganat -, asa cum dicteaza corpul lui Eric si plansul sau suspinul lui Eric, si rasul sau ganguritul lui, si caderea lui in somn in bratele mele, cu cea mai mare incredere pe care un corp a avut-o vreodata intr-altul. […] Si trebuie sa recunosc, in perioada asta nu ma gandesc deloc la scris. Nu-mi lipseste. Cinstit vorbind, nu-mi trebuie nimic. Ma simt plina, plina, plina. Nici macar eu insami nu-mi lipsesc. Sa fii mama pare o placuta parasire de mine. Pare o evadare dintr-un eu care te forteaza intr-una sa te invarti, sa produci, sa il manifesti, sa il justifici. Un eu tiranic intr-o masura buna, un eu cu orgoliu, cu ambitii, cu planuri, cu sarcini de indeplinit.. Care, insa, acum a amutit si el de uimire.

Stefania Mihalache – Pachetelul auriu (Povesti cu scriitoare si copii)

Mi-am dorit foarte mult sa citesc aceasta carte. Am in ultima vreme un soi de afinitate ciudata pentru cartile cu si despre crescut copii. Dar de fapt, mi-am dorit sa o citesc pentru ca, in sinea mea, speram sa ma conving ca toata treaba asta cu procreatul nu-i chiar asa mare scofala si nu are rost sa o rumeg atat si sa o sucesc pe toate partile. N-a fost sa fie insa pentru ca aceasta carticica m-a aruncat taman in capatul opus al camerei metaforice in care-mi dezbat eu problema. 18 femei (mame si scriitoare) isi lasa aici experientele, gandurile, emotiile printre care gasesti cu greu o raza de optimism sau incurajare pentru altele ca ele. Desigur, eu nu sunt scriitoare. Si desigur, dragostea instinctiva pentru puii lor este evidenta mereu. Dar… e greu. Stiti cum e cand intrebi o mama despre nastere si crescut copii? Cum iti raspunde vag si fara detalii dar balmajeste ceva despre minune si iubire si magie? E foarte enervant. Ca eu vreau sa stiu de-adevaratelea cum a fost dar se pare povestica nu poti stii decat daca faci parte din club. Ei bine, Povesti cu scriitoare si copii te lasa sa arunci un ochi in clubul asta chiar si daca nu esti de-a lor. Nici o poveste nu e sugar-coated, nici o istorisire nu are ca scop propovaduirea procreerii. Si desi imi doream raspunsurile astea…acum nu sunt sigura cum sa ma simt referitor la faptul ca le-am primit. Exact cum zicea si Elena in articolul ei, mi-as fi dorit enorm sa vad ca se poate. Ma asteptam sa se poata. Pentru ca, pentru mine, scriitoarele sunt oricum super eroine, chiar si fara a fi mame. Mi-am amintit de Lapte negru si de Sylvia Plath (pe care oricum nu o uit niciodata) si ca sa fiu sincera pana la capat…mi-e cam frica. Tocmai ce depasisem teama asta dar acum m-am intors la ea. Oare chiar asa sa fie? Dupa noua luni de corp care nu mai este al tau, urmeaza unul, doi, trei ani de minte care nu mai este a ta?

I-am dat cartii 5 stele Goodreads pentru ca nu se putea altfel. Pentru ca am simtit ca ar fi o totala lipsa de respect din partea mea (femeie fara copii) sa nu o fac. Dar m-as abtine sa o recomand celor ca mine, care nu au copii dar se gandesc la asta si sunt intr-o furtuna continua de intrebari si raspunsuri dificile.

Mi-au placut cel mai mult povestile Stefaniei Mihalache si Vivianei Musa Augusto. Bine, mi-a placut mult si Mihaela Ursa dar citisem deja textul pe blogul ei pe care l-am descoperit acum cativa ani si care include (printre alte subiecte) mai multe povestiri scurte despre fetele ei.  Cele trei sunt ca niste insule de optimism si zambet, in miezul oceanului de lacrimi care este aceasta carte. Si apropo, ati observat cat de multe dintre autoare vorbesc la un moment sau altul despre lacrimi si lapte? Lapte si lacrimi…asa trebuia sa se numeasca aceasta colectie.

 De cumparat: librarie online 27 lei

Volum coordonat de Alina Purcaru.

 

Print Friendly

Related posts:

5 Thoughts on “Lapte si lacrimi

  1. iti eu cum e, dar in privat:) si oricum, asta e o chestie personala si trebuie multa sinceritate ca sa recunosti anumite lucruri. exista tendinta de a ne caracteriza in public ca super-mame cu super-copii in dotare, iar seara sa admitem ca e foarte greu si ca suntem neputincioase de cele mai multe ori, ca mai avem mult de invatat si ca cplozii nostri ne dau lectii zilnic. oricum, cred ca e o carte interesanta si as vrea sa vad cata modestie exista in aceste mame-scriitoare si cum/daca s-au descurcat singure cu bebelusii lor:)

    • Sa stii ca nu vorbesc toate despre explozia de bucurie, eu m-am simtit foarte bine sa citesc si texte mai realiste, apropiate de experienta mea.

      Diana, eu cred ca mintea nu mai e a ta niciodata, odata ce vin copiii. Eu o vad pe mama si acum, adulti fiind, cum mereu se preocupa ba de un copil, ba de altul, atit doar ca nu mai locuim cu parintii, ca in rest tot in mintea lor sintem.

      • Diana Borca on February 23, 2015 at 11:16 pm said:

        Lavinia, ma refer mai mult la…capacitatile cognitive ca sa zic asa. Multe dintre aceste mame par ca functioneaza pe pilot automat, cu mintea-n zece parti si nicaieri, cel putin pana se obisnuiesc cu ideea. Presupun ca e vorba de valul acela de hormoni despre care scrie peste tot si, presupun ca e util si natural dar…tot mi se pare infricosator. 🙂
        Caci despre grija….da, aia mi-e clar ca un copil e al tau forever, chiar si atunci cand reciproca nu e valabila.

    • Diana Borca on February 23, 2015 at 11:13 pm said:

      Cartea nu duce lipsa de sinceritate si realism dar nu stiu ce sa zic despre modestie… Eu am avut impresia ca nici una dintre ele nu a avut incredere in ea, in instinctul si intuitia pe care se presupune ca le avem intiparite in gene. Asa ca nu cred ca a fost modestie, doar teama permanenta ca nu fac ceva bine si adesea…lipsa de sprijin si intelegere din jur. Dar pentru asta e de vina societatea…

  2. E van F on February 24, 2015 at 4:18 pm said:

    Ma temeam ca o sa le sperie pe viitoarele mame povestile astea. Si mi se pare o spaima nejustificata, pentru ca eu una nu cred ca realitatea este atat de neagra. Da, toate istorisirile sunt necosmetizate, non-roz, non-etc, dar dau o imagine atat de sumbra per total ca ti-ar veni sa te apuci de orice altceva, numai de facut copii nu. Si eu una nu cred ca imaginea asta de ansamblu e corecta, reala, adevarata, cum vreti. Asa cum ne intrebau la scoala: cum poate fi un ansamblu gresit, daca toate partile lui sunt corecte?
    Nici eu nu cred ca e vorba de modestie. Pur si simplu nu cred ca si-a pus vreuna dintre scriitoare problema asta, ele am incercat sa redea doar propria poveste. M-am regasit in foooarte multe dintre intamplari, dar deloc in carte per total.
    Partea asta cu a creste copii mici si a le face fata seamana din ce in ce mai mult cu gluma aia din Annie Hall: “Boy, the food at this place is really terrible.”, “Yeah, I know, and such small portions.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arata-ne ca nu esti un robotel. *

Post Navigation

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.