Category Archives: Uncategorized

Rataciri

Se intampla sa ratacesc pe Fb fara rost (mult mai des decat mi-as dori – am inceput sa ma disciplinez, dar merge incet si prost) dar se intampla sa umblu si cu folos, dintr-un articol in altul,care mai de care mai interesant. Iata deci, pentru pasionati si detractori, cum mi-am petrecut dimineata pe Facebook.

Am pornit aseara de la Bianca. Aveam de recuperat niste articole de-ale ei, caci nu apuc sa citesc ce scrie lumea, atunci cand scrie. Noroc ca au oamenii pagini de Fb si pun linkuri acolo ca sa ma tenteze (ca degeaba ii am in reader daca nu apuc sa-l rasfoiesc). Asta e motivul pentru care si comentez putin spre deloc la bloguri care-mi plac mult spre foarte mult. In fine, mi-a placut felul in care a abordat subiectul, micile ei razvratiri si suparari legate de prejudecatile pe care le avem despre noi insine ca natie. Asta chiar mi-a dat de gandit, pentru ca sunt cu siguranta intre cei cu prejudecati si poate mi-ar prinde bine niste toleranta. De la Bianca m-am mutat la Anda (ce poze frumoase si simple!) unde am citit despre moscheea din Mangalia (pe care eu n-am gasit-o caci nu stiam sa o caut). Apoi am gasit-o pe Diana Slav, care-i constanteanca si ofera gratuit tururi ale orasului pentru turisti. Se numeste Constanta Free Tour. Turul respectiv l-a facut si un american, incluzandu-l in 14 zile si 3000 de km strabatuti prin Romania. Calatoria i-a placut foarte mult si a scris despre ea aici. Articolul lung merita citit sau a meritat pentru mine care privesc mereu cu interes tara asta prin ochii altora. Prietena cu care a calatorit (romanca) are si ea un blog pe care l-am pus in reader pentru ca imi place cum scrie.

Dupa ce mi-am facut singura pofta de calatorit si mi-am dat din nou seama ca nu vezi nimic interesant daca nu ai masina, m-am mutat din nou pe Fb. Imi trebuie un blog de calatorit in Romania, al carui autor sa nu aiba masina. Daca stiti asa ceva, let me know.

Asadar, revenind pe Fb, l-am vazut pe nenea asta care zice ca o intr-o relatie este important sa nu va pierdeti cumpatul amandoi deodata. Si anume, atunci cand unul spumega, celalalt sa se retraga. Doar ca mi-e mi-a sunat putin a “taci si inghite” adica o situatie neplacuta la care se poate ajunge foarte usor. Sau facem lista si o punem pe frigider – care, cum ii vine randul sa taca si sa inghita. :)) Glumesc, dar e un sfat bun care nu se poate aplica decat daca ti-ai gasit un partener care sa aiba destula minte incat sa te mai lase si pe tine sa spumegi din cand in cand.

Si apropo de toleranta, am recitit (tot de pe Fb) articolul acesta despre Vama Veche. Mi s-a parut de foarte bun simt si bine scris. Util, pentru cine nu-ntelege ce-i cu Vama, de ce zice lumea ca s-a stricat, oare chiar s-a stricat, etc. Poate ca va amintiti ca eu merg in Vama pentru diminetile cu rasarit si Bolero (din ce in ce mai rar chiar si-asa). Altfel, am depasit momentul de adolescent in Vama Veche. Imi lipsesc insa anumite chestii din vremea-cand-nu-ma-durea-nimic.

Si ultimul pe ordinea de zi, dar nu cel din urma, acest articol din Historia. Imi place mult site-ul. Am sa incerc si revista. Mi-e dor de o revista.

Si acum va las, v-am dat (poate) subiecte cu care sa va pierdeti timpul. Eu ma duc sa incerc o reteta noua – melanzane ripiene. 😀 Suna intr-un fel nu? :)))

Print Friendly

De vorba

Niste discutii recente din blogosfera m-au facut sa ma gandesc la acest blog si la motivele existentei sale. A fost inceput acum atat de mult timp si pentru o buna perioada mi-a fost extrem de drag. In continuare este important pentru mine dar cumva, ne-am instrainat. Mi-amintesc cu cat patos scriam la inceput, cate-n luna si stele; la inceput, cand nu existau statistici si competitie intre bloguri, cand nici cu gandul nu gandeam termeni ca bloguri de nisa, social media si altii pe care eu oricum nu-i pricep prea bine nici acum. Mi-amintesc cand aveam in partea dreapta a blogului o lista de bloguri dragi pe care le citeam cu regularitate, incredere si interes si riscul de a te trezi cumva, din link in link, pe un blog fals, era minuscul (blog fals = blog ale carui articole au scopuri exclusiv comerciale). Nici nu ne baga nimeni in seama de fapt…ca blogger…nu erai blogger, ca nici nu fusese inca folosit termenul. Erai doar cineva care scrie pe internet chestii despre el, despre pasiunile lui s.a.m.d.

Mie imi placea atunci. Imi placea cand publicul era restrans si puteam sa scriu fara sa simt nevoia de a ma autocenzura pentru ca, cine stie, poate vede matusa, mama, clientii sau mai stiu eu cine. Nu ca as avea cine stie ce chestii de scris si nici nu-mi este stilul sa-mi spal rufele in public dar era confortabil… sa scrii fara sa-ti pese cine citeste. Imi placea cand imi pastram gandurile pentru blog si nu le risipeam pe Facebook. Mi-e dor de acele timpuri.

Pe de alta parte, datorita cresterii continue a popularitatii blogging-ului, ma bucur acum de o multime de lucruri noi. Citesc uneori atat de multe articole incat nu-mi mai dau seama cum trece timpul. E ca si cum as citi o carte, ca si cum as vorbi cu prieteni. E timp pe care nu-l regret. Sunt oameni virtuali pe care simt ca-i cunosc, care ma inspira si ma motiveaza. Sunt oameni care imi seamana atat de bine incat pot sa am incredere aproape oarba in gusturile lor. E incredibil sa dai peste astfel de oameni care au acest potential de a-ti deveni prieteni desi poate ca nu-i vei intalni niciodata in realitate. Am cunoscut oameni atat de frumosi incat nici nu am cuvinte sa va scriu despre ei. Am primit cadouri fabuloase de la oameni care nu m-au vazut niciodata in realitate (in cel mai fericit caz, doar o data) – cadouri cu suflet, nepretuite. Am primit urari care m-au facut sa plang si care m-au salvat din frecventele mele butoaie cu melancolie. Am primit povesti in care m-am regasit, ochi care m-au citit atunci cand nu puteam sa vorbesc, cuvinte care m-au vindecat. Am primit atat de multe de la oamenii din spatele online-ului incat atunci cand aud despre prieteniile virtuale ca nu-s reale, ma simt ca si cand mi-ai spune ca dragostea nu e reala.

Pentru ca in spatele ecranelor si tastaturilor suntem oameni si ne dorim iubire. Atat imi doresc si pentru acest blog. Ma lupt sa-l tin pe linia de plutire in ciuda neplacerilor tehnice pe care le intampin in ultima vreme. Am inceput fara pretenii dar iata ca acum imi doresc un spatiu mai frumos de pe care sa ma cititi, un blog mai usor de deschis, o navigare mai lina si pentru acestea iubirea nu e suficienta. De-asta ne-am instrainat. De-asta nu mai scriu. Cand nu stiam cine ma citeste, nu ma interesa. Acum ma uit la statistici si ma simt responsabila pentru toti acei oameni care se perinda pe aici.

Dar Tara mea inventata este despre iubire. Asta am realizat eu zilele trecute si am vrut sa va zic si voua. Uneori iubesc mult cartile si povestile si atunci scriu mai mult acolo. Alteori nu ma mai scoti din bucatarie, din spatele aparatului foto sau din fata oglinzii. Cateodata, destul de rar, scriu articole lungi si fara rost. Asta sunt…asta iubesc. Nu tot timpul si nu mereu cu aceeasi intensitate. Dar sunt aici si imi place sa va scriu. Sper ca mai sunt pe-acolo printre voi cativa rataciti carora inca le mai place tara mea. Sunteti primiti si asteptati cu drag aici, oricand, fie ca sunteti doi, ori o mie.

Print Friendly

in Tara mea inventata

Ma straduiesc sa va arat ce se mai intampla prin Tara mea inventata, in caz ca nu ma urmariti pe pagina de lecturi si/sau pe cea de retete. Nu o pot face atat de des pe cat imi doresc dar sper sa fie binevenite ideile chiar si asa. 🙂 Aveti linkurile mai jos, sub poza. Enjoy!
collage 1

 

Salata cu gulie

 

Paine cu usturoi si ulei de masline

Chiftele de naut

Placinta cu branza si praz

Supa crema de ciuperci

Cheesecake cu ciocolata

 

Beatrice si Virgil

Draga viata – Alice Munro

Khaled Hosseini – Si muntii au ecou

 

 

 

 

Print Friendly

Timisoara mea

Pentru o scurta perioada, Timisoara a fost a mea. I-am rascolit strazile, i-am zambit soarelui de pe bancile ei si el mi-a zambit inapoi dintre cladiri.

Era aproape primavara, cu lumina puternica si vant rece, cu flori in copaci si liniste.

Era duminica si dimineata devreme, timisorenii nu se trezisera asa ca pe strazi plutea o liniste ciudata dar probabil tipic banateana.

Doi pasi mai incolo, un batran cu sotia, mana-n mana ca niste adolescenti, ingrijiti si eleganti, se indreptau spre biserica.

In centru, pe banci, pensionari simpatici si doamne fara ocupatie priveau spectacolul porumbeilor. Indraznete si fara frica, pasarile se plimbau ca pisicile printre picioarele oamenilor.

porumbeii

Soarele se afisa in continuare arogant sus pe cer.

soarele

Eram deja de trei ore pe strazi, 3 ore ca 3 minute care-au trecut prea repede si prea frumos. Norocul meu ca Timisoara mai avea inca multe minunatii sa-mi arate si timpul nu intrase-n sac.

Print Friendly

in Tara Mea Inventata

 


Yixing my love

 

Supa crema de ciuperci

 

Smoothie cu afine

 

 

 

Oolong Kwai Flower


Chec cu mere


Biscuiti sarati cu branza

Ingredientele iubirii

 

Vaterland – Robert Harris

Print Friendly

Cu bune si cu rele

Sunt situatii ingrozitoare in viata, pe care nu le poti evita. Dar poti, daca esti destept, sa nu le dramatizezi, sa nu faci pe dramaturgul de doua parale, sa incerci sa gasesti o solutie, adica un comportament comprehensiv care este, intr-un fel, tamaduitor. Oricum, capacitatea pentru fericire nu o ai de la inceput, se formeaza in functie de experientele prin care treci. Si, pe urma, orice om lucid stie, chiar daca nu recunoaste, ca are si suferinta placerile ei.

Breviar pentru pastrarea clipelor. Filip-Lucian Iorga in dialog cu Alexandru Paleologu

Iata-ne trecuti intr-un an, inca unul care a disparut fara sa-l simt, inca unul care a venit fara evenimente notabile.unnamed2

Cine stie pana la urma cati avem norocul de evenimente notabile in viata asta. Mi-as dori poate sa fiu si eu una dintre acestia dar astrele par sa-mi fie potrivnice. But it’s ok, life is good, din cand in cand si asta este mai mult decat pot spune altii cu siguranta.

Am intrat in noul an cu nervozitate si nerabdare, nu stiu nici eu prea bine de ce. Noroc ca m-am impiedicat de cartea asta care m-a pus putin pe ganduri si mi-a starnit intrebari si reactii. E bine din cand in cand sa imi amintesc ca sunt in stare sa gandesc. :)) Si iata ca gasesc spre sfarsitul ei aceasta fraza scurta pe care imi propun sa mi-o fac mantra pentru 2014. Simt ca am nevoie sa renunt la dramatisme desi nu prea stiu cum sa o fac. Uneori am impresia ca sunt inerente personalitatii mele ceea ce e destul de enervant daca te gandesti ca personalitatea se presupune ca e forever. Pe de alta parte insa, observ ca ma schimb si parca si altii se schimba deci oamenii se schimba ceea ce imi provoaca o usoara stare de confuzie pentru ca nu mai stiu in cine si cu cine. Am intrat in anul in care fac 30 de ani (de nimic) si trebuie asadar sa invat sa nu mai dramatizez, ca-s de doua parale. 🙂

No haidem asadar, sa facem ceva util cu 2014, util si mai putin – spre deloc dramatic.

Print Friendly

Dragii Mosului,

Cativa dintre voi ati primit anul acesta de la mine o felicitare. O felicitare de hartie, scrisa de mana. Poate nu stiti, dar mie imi place foarte mult sa scriu de mana, cu pixul sau stiloul…desi in ultimii ani am scris foarte, foarte putin. Sunt atat de obisnuita acum cu tastatura incat scriu fara sa ma gandesc, asa cum odata scriam de mana. Cand m-am asezat sa scriu aceste felicitari pentru voi m-am simtit stangace, mi-a tremurat mana, aveam impresia ca nu mai stiu sa tin pixul. Nu-i putin lucru sa scrii un mesaj personalizat fiecarui destinatar. Am vrut sa primiti felicitarile si sa simtiti ca aceasta sarbatoare inseamna si altceva decat mesaje standard si urari reci si goale. Nu stiu daca am reusit. Asa nesigura cum eram de rezultatul acestui mic proiect al meu, acele cateva minute pe care le-am petrecut scriindu-va au fost totusi printre cele mai frumoase clipe din ultima vreme. M-am gandit la fiecare in parte si mi-am dorit sa va multumesc fiecaruia pentru ce mi-ati daruit de-a lungul timpului.

As fi vrut sa am adresele tuturor celor care-mi scrieti aici si care-mi cititi blogul ca sa pot trimite fiecaruia un gand frumos si o bucurie mica. Nu am avut cum sa fac asta dar vreau sa va multumesc oricum pentru ca m-ati citit si in acest an, pentru ca ati comentat, ati impartit cu prietenii ce ati gasit la mine, pentru ca mi-ati recomandat carti si retete si in general pentru ca ati trecut pe aici.

Asadar, in semn de multumire, va pun la dispozitie mai jos felicitarea pe care am trimis-o in acest an prietenilor mei (de fapt au fost 2 modele dar va las aici doar unul). Este o fotografie facuta de mine unui ingeras din pomul meu de Craciun din fiecare an (am un bradut ornat cu ingerasi, briose si bomboane 🙂 ). Felicitarea este realizata cu ajutorul celor de la coPrinted. Va incurajez sa mergeti pe la ei si sa va realizati propriile felicitari de Craciun. Este un site foarte simplu de folosit si ofera multe optiuni de personalizare a felicitarilor si alte chestii dragute.

M-as bucura sa o folositi pentru a transmite si voi mai departe o bucurie simpla unui prieten…scriindu-i pe ea un mesaj si trimitand-o prin posta. E un obicei prea frumos ca sa se piarda in jungla noastra urbana obsedata de internet.

Winter Night-Card Front2

Va imbratisez cu drag si va doresc… Sarbatori cu veselie! 🙂

Print Friendly

Proiecte de Craciun – 10.000 pentru copii

De ceva timp troneaza in partea din dreapta a blogului un banner cu o fatuca simpatica ce zambeste cu gura pana la urechi. Imposibil sa nu-l fi vazut, sper ca ati si dat click pe el.

Este vorba de un proiect ambitios initat de Cristi Roman & friends si isi propune sa stranga o caruta de bani pentru trei asociatii care ajuta copiii in diverse feluri. Ce-mi place mie enorm de mult la acest proiect este ca totul este foarte clar – se stie exact unde se duc banii si ce se va face cu ei.

Gasiti la Cristi toate detaliile – conturi, bannere, informatii despre fundatiile care vor beneficia de donatii.

Daca nu puteti sa donati, puteti sa scrieti pe blog despre proiect sau sa-l distribuiti pe pagina de Fb. Nu se stie de unde sare Mosu’, nu-i asa? 🙂

P.s. Stiu ca e inca toamna, nu dati cu pietre…nu mai am rabdare, ce sa fac? 🙂

 

Print Friendly

Somn de Vama

Printre picaturi si miros de ploaie, azi mi-am amintit de o vara nu prea de demult in care m-am bucurat de Vama all by myself. Cred ca ati mai vazut pozele dar cum le-am sters de ceva timp si nu as vrea sa se piarda, vi le arat din nou. E vorba de un mini-reportaj foto despre cum doarme lumea prin Vama Veche, realizat de mine in august 2011. E un proiect care mi-e tare drag pentru ca mi-amintesc si acum de acea dimineata frumoasa in care m-am plimbat singura pe plaja, me, myself and my Canon si ne-am uitat la oamenii frumosi care dormeau dupa o noapte de petrecere. Mai cuminte din fire, petrecerea mea s-a terminat mai repede, drept pentru care m-am si trezit foarte devreme, la o ora la care Vama…doarme.

Ma gandesc cu drag la majoritatea momentelor pe care le-am petrecut acolo langa mare, in statiunea atat de controversata pe care o stiti toti dar Vama mea e alta, despre care poate ca va voi povesti intr-o zi. Mi-e drag de ea si asa cum era inainte si asa cum e acum din motive prea frumoase, pe care doar eu le inteleg. Asadar… enjoy!

Print Friendly

Se intampla.Cred.

In lume se intampla lucruri oribile. Din ce in ce mai multe pe masura ce suntem si noi din ce in ce mai multi. E o ecuatie simpla, usor de inteles odata ce te-ai gandit la ea. Poate se intamplau si pana acum destule dar lumea noastra (la propriu si la figurat) era mai mica si mai ales accesul nostru la informatie era altul.
Ma gasesc in situatia in care sunt oarecum dependenta de un canal de comunicare (da, e vorba de Fb) dar ma indrept incet incet catre detasare si chiar scarba. Mi-am limitat cercul de prieteni virtuali si ma invart prin grupuri de oameni care-mi seamana macar cat de cat. Si tot nu scap de poze cu animale batute. (Luati-o ca pe o metafora daca vreti pt ca eu am luat doar un exemplu si l-am adus in discutie dar “gama” e mult mai vasta.) Sa-mi spuna mie cineva cu ce il ajuta pe cainele ala faptul ca ai dat tu share la poza lui? Concret. Cu ce? E oribil, grotesc si infiorator ce i s-a intamplat? Da, categoric. Dar de ce trebuie sa-mi spui si mie? De ce trebuie sa adorm in seara asta cu imaginea lui in minte, sa ma bantuie poate cine stie cat timp gandul ca in lumea asta exista monstrii cu chip de oameni pe care nici nu-i banuim.
Nu vreau sa stiu! Recunosc! Nici nu mai conteaza daca-mi plac sau nu cainii, pisicille, elefantii, gandacii de colorado. Poate ca-mi plac, poate ca-i iubesc, poate ca mi se rupe sufletul sau pur si simplu mi se rupe. Nu mai conteaza. In toata istoria asta de vina e omul. Cel care face raul dar si cel care-i face reclama aluia de-a facut rau. Mi-e greu si-asa sa traiesc cu proprii mei demoni, cu durerile mele, cu monstrii pe care-i stiu. De ce trebuie sa ne chinuim si mai mult? De ce cautam senzationalul asta grotesc si-l mai si dam apoi la altii? Daca ai putere si posibilitati, lasa totul si mergi de salveaza toti amaratii de caini de pe strada ta! Sau macar unul, pe ala pe care l-ai vazut in poza de pe Fb. Fara sa te lauzi pe Facebook. Fara sa dai share. Daca ti-e mila, fa ceva! Altceva decat sa dai share.
Cred cu tarie ca nu e normal sa urmaresti cu patina asemenea subiecte. Cred ca eu sunt normala sa vreau sa le evit si voi aveti o problema pt ca le savurati. Ma insel?

Print Friendly
Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.