Category Archives: Uncategorized

De cand am copil nu mai…

De cand am copil nu mai:

  • citesc bloguri (am maxim 5 la care ma duc, de fapt, doar unul pe care il caut in mod special, in rest, dau click doar daca imi apare ceva interesant pe mail sau Fb). Nu mai intru in Feedly, m-am dezabonat de la majoritatea celor care imi intrau pe mai.
  • ma uit la TV. Inainte era mai mereu tv-ul aprins. Acum il deschid rar spre deloc. Daca nu s-ar uita consortul, m-ar tenta si mai rar.
  • ascult muzica sau carti la casti.
  • pierd o ora cu pregatirile cand ies din casa
  • am insomnii grave (doar 2 in 7 luni e mare lucru)
  • ma lalai la bucatarie (de asta mi-e cam dor)
  • citesc carti daca nu imi plac de la primele pagini.

Ce fac in tot timpul asta pe care l-am castigat?

  • ma holbez la copil care e absolut perfect si mirobolant si cel mai interesant sau facem chestii impreuna (ne pupam, plimbam, imbratisam, smotocim, etc.)
  • vorbesc cu alte mame despre cate in luna si in stele (pe Fb, avem un grup privat, it is nice and helpful)
  • Pe strada ne uitam la copaci, la oameni, la cer, la animale, la masini si, in general, la tot ce e nou si interesant… Adica tot.
  • In 10 minute (maxim!) suntem imbracati, impachetati si afara pe usa caci rabdarea copilului e o notiune abstracta imposibil de pus in practica.
  • Dorm.
  • Citesc putin dar bun.

Cam asa e acum. Imi e dor de blog dar sunt fericita in afara lui. Real life beats virtual life. Va imbratisez!

image

Print Friendly

A lui

Mi-a ramas in minte o vorba scrisa de cineva pe undeva, intamplator o idee care mi-a sarit in fata ochilor de vreo doua ori in ultima saptamana – de ce mamele se definesc ca atare, aparent uitand complet de toate celelalte roluri pe care le-au jucat pana atunci? Dincolo de ridicolul diminutivelor si al discutiilor despre secretii de tot felul, exista o explicatie? E posibil oare ca aceasta noua stare de fapt care ne acapareaza intratat sa fie justificabila chiar si pentru societatea moderna in care traim? Ei bine da. Exista o explicatie! 🙂

Ca suntem programate genetic sa ne iubim progeniturile, o stie toata lumea. Cum altfel s-ar fi ajuns la acest mirobolant numar de 6 miliarde de locuitori? Ca traim intr-o era avansata tehnologic si de emancipare a…oricui a fost sau s-a simtit subjugat pana acum, si asta e evident. Problema apare insa cand instinctul intra in coliziune frontala cu asteptarile acestei societati “emancipate”. Uneori lupta se da chiar pe teritoriul propriu, femeile fiind adesea nevoite sa se lupte cu ele insele pentru ca, nu-i asa, nu este “modern” sau “emancipat” sa-ti asculti instinctele. Este insa acceptabil social sa muncesti pana behai fara nici o satisfactie, sa-i servesti pe cei din jur ca o fiinta delicata si fina ce esti, sa alergi dupa vise mai mult sau mai putin realizabile, sa fii oglinda pentru toti cei pe care-i intalnesti si niciodata tu. Nu este insa acceptabil sa fii mama si atat. Daca te lasi prada sentimentelor si te indragostesti de propriul copil (care, intre noi fie vorba, chiar e cel mai frumos copil din lume), esti dintr-o data alungata din palatul de clestar al femeilor emancipate. Pentru ca, nu-i asa, nu e deloc suficient sa fii mama cuiva.

Si recunosc cu jena ca si eu am fost asa. Mi-era urat sa vad femei insarcinate, ma enervau copiii si toate discutiile care apar in jurul lor. Ma suparau mamele care straluceau de fericire in realitatea lor ciufulita si plina de muci. Dar stiti cum se zice…de ce ti-e frica, nu scapi. Si nu ca mi-ar fi fost frica (poate doar groaza, din ce in ce mai mare pe cat trecea timpul si ma apropiam de marea intalnire) dar…am iesit pe usa maternitatii cu un bot de 3 kg in brate, cu ochi si urechi si brate doar pentru el si cu o dorinta imensa, dar absolut imensa de a striga: sunt mama lui Vlad. Tin minte ca ma uitam dimineata pe geamul camerei noastre din spital  si vedeam marea. Si-mi venea sa strig tare catre ea, sa stie ca l-am facut pe Vlad. Eu, din carnea mea imperfecta si din gandurile mele frumoase si din dragostea mea enorma, l-am facut pe el care este unic si perfect. Si multe zile si saptamani au trecut de atunci dar tot imi vine sa deschid geamul si sa strig in gura mare: sunt mama lui Vlad! Sa fii fost cele nustiucate ore in care m-am aflat intre viata dinainte si viata de dupa (va scutesc de detalii, ziceti mersi!)? Sa ma fii scufundat iremediabil in marea de hormoni ce vine dupa? Sa-mi fii murit marea majoritate a neuronilor in timp ce schimbam scutece si produceam onomatopee spre amuzamentul si intru linistirea odraslei? Foarte posibil. Cert este ca asta sunt eu acum. Mama lui Vlad. Am fost Diana care citeste, Diana care merge pe strada visand, Diana de la laborator, Diana de la bucatarie, Diana care face paine, Diana care scrie. Acum sunt Diana lui Vlad. Pentru ca asta am nevoie sa fiu in acest moment al vietii mele. Si nu mi-e rusine ca nu mai fac cu aceeasi pasiune toate lucrurile pe care le faceam pana acum. Mi-e dor poate, dar nu mi-e rusine. Marele avantaj al nostru ca oameni este ca evoluam, suntem in permanenta schimbare. Lipsa schimbarii este un defect. Corpul, emotiile, gandurile noastre se schimba mereu – fie ca ne place sa recunoastem asta sau nu. Lucruri noi vin, lucruri vechi sunt uitate sau date la o parte. Si asta nu e o rusine, asa e natural. Instinctul meu a fost sa devin ceea ce sunt acum. Sunt mandra de mine si de-aia scriu pe toti peretii (virtuali): sunt mama lui Vlad.

image

 

 

 

 

Print Friendly

Oda

Trebuie sa mi-o repet in minte iar si iar: e al meu, e al meu, e al meu. Gravitez in jurul lui ca o luna lacoma si totusi nu-mi revin din mirarea de a-l gasi in fiecare dimineata cu nasul lipit de sanul meu si genunchii lui mici impinsi in burta mea. Sunt chiauna de somn aproape mereu si totusi nu adorm pana nu i-am studiat fiecare geana, fiecare cuta din urechile lui perfecte, fiecare fir de puf pe care-l are in loc de par.

image

Cand m-am indragostit de tatal lui, nu am stiut clar momentul. A devenit, treptat, o certitudine si sentimentul straluceste in permanenta in jurul meu ca un soare pe care poti conta mereu sa te incalzeasca, sa te lumineze sau macar sa-ti semnaleze ca intotdeauna poti conta pe o noua zi. Acum ma intreb daca va fi la fel si pt el, daca ma voi trezi candva in zgomotul linistitor al iubirii care sa curga pe langa mine ca un parau proaspat de munte. Nu am trait momentul acela de dragoste instanta pe care ne invata filmele sa-l asteptam. M-am intrebat des in aceasta prima luna cu el daca il iubesc (intre timp, pana am reusit eu sa public articolul, s-au facut doua luni aproape). De fapt, imi dau seama acum ca nu este dragostea la care ma asteptam. Ce prosti suntem noi oamenii…ne asteptam ca dragostea sa ne pice in poala, eventual sa ne si plezneasca peste fata: salut! Sunt aici! Aceleasi asteptari le avem si despre fericire parca. Vrem ceva concret, cuantificabil, evident, persistent. Si cand colo… Ea e blanda si tacuta ca un val caldut din miez de vara. E facuta din zeci si sute de firmituri de lucruri pe care nu credeam vreodata ca am sa le simt sau sa le fac: duiosie fata de scancetele constante dupa companie, mila fata de dureri mari la oameni asa de mici, nevoia din ce in ce mai scazuta de somn pentru ca vreau sa mai vad inca o grimasa dulce, sa mai aud inca un suspin somnoros, dragul de vergeturi si piele in plus (pentru ca l-au tinut pe el), dureri noi sau mai vechi care nu mai conteaza, lacrimi inghitite si tipete nestrigate ca sa nu le simta el, mii de mangaieri pe spate (pentru a vedea daca mai respira),  dependenta dulce (a lui de mine dar mai mult a mea de el). Culeg imbratisari si zambete involuntare. Mi-am facut un cosulet de fericiri si e plin cu varf deja de gangureli si caraieli, de imagini roz cu pumni si degetele, de miscari din cap si din buze, de maini intinse si picioare tropaind in aer.

Si inca ma trezesc dimineata si nu-mi vine sa cred. Sau noaptea…pe la 3. Si pe la 5.

Print Friendly

Primavara

Primavara mea a venit pe 17 decembrie. 16 decembrie a fost cu ploaie, vant si aer rece dar pe 17 a iesit soarele si lumina a staruit printre noi cateva zile bune, atat cat sa ma obisnuiesc eu cu viata asta noua care a rasarit in Tara mea.

Si de atunci timpul a stat in loc parca. Ma trezesc uneori si ma astept sa deschid ochii in momentul acela din dimineata de 17 decembrie cand eram inca eu, cea care ma stiu dintotdeauna. Si tot ce s-a intamplat intre timp e ca un vis, o ceata grea, o lumina orbitoare, o liniste totala. Nimic din ce-i afara nu mai ajunge pana la mine, suntem doar noi acum…trei intr-un loc, acelasi loc in care parca nu-ncapeau decat doi pana acum.

Si toate cuvintele mele au ramas blocate intre cele doua lumi, nu mai gasesc acum decat melodii inganate stangaci si povesti spuse cu ochii, fericiri si dureri de inteles doar din priviri si uneori nici atunci.

image

Tara mea inventata mi-a fost terapie multi ani de zile si poate ca va fi si de acum incolo. Veti intelege, cred, linistea din lunile ce-au trecut. In mine a fost zgomot si galagie dar nu aveam cuvintele la mine ca sa le exprim. Ma intorc incet, incet, sper sa ma primiti, chiar si asa – alfel – cum nu mi-as fi imaginat ca o sa fiu vreodata. Pana una alta, ma uit la el cum deschide ochii catre lume si ma minunez de fiecare scancet si plang in sinea mea dupa fiecare clipa pretioasa din el care trece. Oare cum de nu mi-am dat seama pana acum ca trec clipele din oameni, sau poate ca am stiut dar ale lui toate sunt frumoase si unice si imposibil de lasat sa treaca de parca ar fi bucatele din mine pe care le pierd pe drum. Incerc sa le culeg pe toate: in ochi si in gand si in cele zeci si sute de ipostaze digitale pe care le-am acumulat deja. Ma intreb daca am sa le uit vreodata si imi doresc sa nu. Mi-e lacomie pe el – pe cutele lui de pe frunte, pe margelutele din ochii lui, pe brobonelele de saliva de pe buzele lui turtite.

Imi dau seama ca pot sa scriu acum. Scrisul ma vindeca si ma ajuta sa tin minte si nimic nu e mai important acum decat sa tin minte. Bine v-am regasit dragii mei.

Print Friendly

  • Ceaiurile toamnei
    Ceaiurile toamnei
  • Gradina secreta
    Gradina secreta
  • Lupta mea - Karl Ove Knausgard
    Lupta mea - Karl Ove Knausgard
  • Toni Morrison - Jazz
    Toni Morrison - Jazz
  • Castelul de sticla - Jeannette Walls
    Castelul de sticla - Jeannette Walls
  • Tristetile unui american - Siri Hustvedt
    Tristetile unui american - Siri Hustvedt
Print Friendly

Ultimele lecturi si alte intamplari

  • Lecturi - Paul Auster
    Lecturi - Paul Auster
  • Lecturi - Zeruya Shalev
    Lecturi - Zeruya Shalev
  • Bunatati - diverse din bucatarie
    Bunatati - diverse din bucatarie
  • Lecturi - Alice Munro
    Lecturi - Alice Munro
  • Lecturi - Femeia de hartie
    Lecturi - Femeia de hartie
  • Rasfaturi - my forever bag :)
    Rasfaturi - my forever bag 🙂
Print Friendly

  • Clatite cu branza dulce
    Clatite cu branza dulce
  • Legenda unei sinucideri - David Vann
    Legenda unei sinucideri - David Vann
  • Uriasul ingropat - Kazuo Ishiguro
    Uriasul ingropat - Kazuo Ishiguro
  • Ulei pentru par Relaxa
    Ulei pentru par Relaxa
  • Scones cu branza si ceapa verde
    Scones cu branza si ceapa verde
Print Friendly

Pagini de jurnal (4)

 

Astazi: mergand spre munca, am vazut in curtea unei biserici o multime de carti insirate pe jos, pe o prelata. Sigur, erau carti religioase care nu ma intereseaza catusi de putin si totusi, bucuria initiala, negandita, a unui targ de carti ad hoc mi-a amintit de alte vremuri si m-a facut sa zambesc larg.

Ma gandesc: la cat de bun ar fi un astfel de targ de carti in Constanta…ceva nepretentios unde sa poata veni lumea sa-si aduca vechile carti, sa le schimbe cu altele sau sa le vanda, un targ-anticariat cu preturi mici, asa cum trebuie de fapt sa fie un anticariat.

Am aflat: cei de la Libris au un pret foarte bun pentru o carte – The Goldfinch – pe care tot imi doresc sa o citesc. Ma asteapta pe Kindle dar din cine stie ce motiv misterios, o tot aman.

Mi-e dor: de Madrid. Nu stiu ce m-a palit…mi-l amintesc cu soare si caldura la propriu si la figurat, mi-amintesc de El Corte Ingles de unde am luat gazpacho la cutie de carton si a fost mai bun decat cel pe care-l fac eu acasa. Mi-amintesc de taximetristul care m-a dus noaptea de la aeroport pana in Plaza de Cibeles si acel “Hola morena!” care a dat tonul intregii mele vacante in orasul in care toata lumea zambeste.

Citesc: Pe cand eram doar niste pusti de Patti Smith, o carte achizitionata prin intermediul Asociatiei Dare to Dream care au avut un foarte minunat proiect acum ceva timp. Am fost putin deconectata de lectura saptamana aceasta dar daca reusesc sa termin articolele pe care le pregatesc pentru voi pe lecturi si rasfaturi, presimt ca voi avea o duminica de citit.

Astept: sa se raceasca ceaiul, primul chai de anul acesta, pliculet pretios, primit in dar de la consort si plimbat prin posete pana in aceasta seara in care am timp sa-l savurez.

In bucatarie: am vase de spalat. Sa nu vorbim despre asta.

Planuri pentru saptamana viitoare: Nu vreau decat sa nu ma enervez cu nimeni si sa ajung (poate) la un concert.

Un citat care mi-a placut: “I’m always happy! Sasha said. Sometimes, I just forget.Jennifer Egan – A Visit from the Goon Squad

O imagine pentru azi:

lovers

Print Friendly

7 Happy Things

 

Ca sa nu ziceti ca va scriu numai din butoiul cu melancolie.

1. Aceasta cescuta din Italia – cea mai mare ceasca pe care o am in colectie (300 ml).

IMG_20140805_081103

2. Acest teanc de carti – pentru ca am aflat cum sa calatoresc fara sa ma ridic din pat.

carti

3. Aceasta miere de rapita – pe care am primit-o drept dovada ca unii oameni inca isi mai recunosc si repara greselile.

IMG_20140810_110945

4. Acest motan sanatos.

IMG_20140810_091857

5. Reducerile acestea – pentru ca mi-am umplut dulapiorul de sapunuri.

6. Aceste bomboane din copilaria uitata – pentru ca le-am gasit la un pret decent.

IMG_20140809_180058

7.  Acest set terminat saptamana trecuta – pentru ca it makes me so proud to have this talented guy in my life! ❤

set

7.

Print Friendly

Ganduri despre

Viata imi ofera tot ce poate. Asa cum poate ea. Uneori nu in felul in care ma asteptam sau imi doream eu ci in felul aleatoriu si vag in care se desfasoara in general lucrurile in univers. Din cand in cand am momente de luciditate in care intrevad picaturi din dorintele mele in lucrurile care mi se intampla. Daca nu ma opresc sa respir cu atentie si sa ma concentrez asupra lor, momentele sunt greu de identificat si usor de ignorat. Poate ca de acum incolo ar trebui sa-mi doresc aceste momente de luciditate, sa le urmaresc mai cu atentie. Poate ca asta e singura metoda de a nu-mi pierde timpul si viata, sentiment apasator pe care il am atat de frecvent acum.

Dorintele noastre se indeplinesc totusi. Suntem, insa, atat de concentrati asupra drumului incat nu ne dam seama ca am ajuns deja la destinatie. Doar o idee.

collage iulie

Print Friendly
Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.