A lui

Mi-a ramas in minte o vorba scrisa de cineva pe undeva, intamplator o idee care mi-a sarit in fata ochilor de vreo doua ori in ultima saptamana – de ce mamele se definesc ca atare, aparent uitand complet de toate celelalte roluri pe care le-au jucat pana atunci? Dincolo de ridicolul diminutivelor si al discutiilor despre secretii de tot felul, exista o explicatie? E posibil oare ca aceasta noua stare de fapt care ne acapareaza intratat sa fie justificabila chiar si pentru societatea moderna in care traim? Ei bine da. Exista o explicatie! 🙂

Ca suntem programate genetic sa ne iubim progeniturile, o stie toata lumea. Cum altfel s-ar fi ajuns la acest mirobolant numar de 6 miliarde de locuitori? Ca traim intr-o era avansata tehnologic si de emancipare a…oricui a fost sau s-a simtit subjugat pana acum, si asta e evident. Problema apare insa cand instinctul intra in coliziune frontala cu asteptarile acestei societati “emancipate”. Uneori lupta se da chiar pe teritoriul propriu, femeile fiind adesea nevoite sa se lupte cu ele insele pentru ca, nu-i asa, nu este “modern” sau “emancipat” sa-ti asculti instinctele. Este insa acceptabil social sa muncesti pana behai fara nici o satisfactie, sa-i servesti pe cei din jur ca o fiinta delicata si fina ce esti, sa alergi dupa vise mai mult sau mai putin realizabile, sa fii oglinda pentru toti cei pe care-i intalnesti si niciodata tu. Nu este insa acceptabil sa fii mama si atat. Daca te lasi prada sentimentelor si te indragostesti de propriul copil (care, intre noi fie vorba, chiar e cel mai frumos copil din lume), esti dintr-o data alungata din palatul de clestar al femeilor emancipate. Pentru ca, nu-i asa, nu e deloc suficient sa fii mama cuiva.

Si recunosc cu jena ca si eu am fost asa. Mi-era urat sa vad femei insarcinate, ma enervau copiii si toate discutiile care apar in jurul lor. Ma suparau mamele care straluceau de fericire in realitatea lor ciufulita si plina de muci. Dar stiti cum se zice…de ce ti-e frica, nu scapi. Si nu ca mi-ar fi fost frica (poate doar groaza, din ce in ce mai mare pe cat trecea timpul si ma apropiam de marea intalnire) dar…am iesit pe usa maternitatii cu un bot de 3 kg in brate, cu ochi si urechi si brate doar pentru el si cu o dorinta imensa, dar absolut imensa de a striga: sunt mama lui Vlad. Tin minte ca ma uitam dimineata pe geamul camerei noastre din spital  si vedeam marea. Si-mi venea sa strig tare catre ea, sa stie ca l-am facut pe Vlad. Eu, din carnea mea imperfecta si din gandurile mele frumoase si din dragostea mea enorma, l-am facut pe el care este unic si perfect. Si multe zile si saptamani au trecut de atunci dar tot imi vine sa deschid geamul si sa strig in gura mare: sunt mama lui Vlad! Sa fii fost cele nustiucate ore in care m-am aflat intre viata dinainte si viata de dupa (va scutesc de detalii, ziceti mersi!)? Sa ma fii scufundat iremediabil in marea de hormoni ce vine dupa? Sa-mi fii murit marea majoritate a neuronilor in timp ce schimbam scutece si produceam onomatopee spre amuzamentul si intru linistirea odraslei? Foarte posibil. Cert este ca asta sunt eu acum. Mama lui Vlad. Am fost Diana care citeste, Diana care merge pe strada visand, Diana de la laborator, Diana de la bucatarie, Diana care face paine, Diana care scrie. Acum sunt Diana lui Vlad. Pentru ca asta am nevoie sa fiu in acest moment al vietii mele. Si nu mi-e rusine ca nu mai fac cu aceeasi pasiune toate lucrurile pe care le faceam pana acum. Mi-e dor poate, dar nu mi-e rusine. Marele avantaj al nostru ca oameni este ca evoluam, suntem in permanenta schimbare. Lipsa schimbarii este un defect. Corpul, emotiile, gandurile noastre se schimba mereu – fie ca ne place sa recunoastem asta sau nu. Lucruri noi vin, lucruri vechi sunt uitate sau date la o parte. Si asta nu e o rusine, asa e natural. Instinctul meu a fost sa devin ceea ce sunt acum. Sunt mandra de mine si de-aia scriu pe toti peretii (virtuali): sunt mama lui Vlad.

image

 

 

 

 

Print Friendly

Related posts:

8 Thoughts on “A lui

  1. foarte frumos!!! eu te inteleg, iti inteleg bucuria si fericirea!!! esti o mama buna, iar Vlad un baietel norocos! sper sa-i transmiti ceva din pasiunile tale, din bucuria ta de a crea si din dorinta de a face lumea mai buna!

    • Diana Borca on 04/05/2016 at 16:38 said:

      Iulia, iarta-ma, nu mi-am dat seama ca nu ti-am raspuns. Multumesc de incurajari! :*

  2. Cat de dragut!
    Foarte frumoasa istorisirea dar si multe lucruri adevarate. Cred ca poti sa vezi din perspectiva de mama si sa constientizezi cate schimbari suferi doar atunci cand esti in situatia asta. Imi place mult acea bratara, o sa am si eu nevoie de una personalizata!

    • Diana Borca on 04/05/2016 at 15:34 said:

      Asa este. Nu credeam, dar chiar trebuie sa traiesti “aventura” asta ca sa o intelegi. 🙂
      Eu am primit cadou bratara dar cred ca gasesti usor.

  3. si eu cu o puiuca de aproape 4 kg, de 8 ani, am simtit si inca simt ca tot ce a fost inainte sunt doar niste frivolitati ale vietii

    • Diana Borca on 29/06/2016 at 14:42 said:

      Acum am gasit si comentariul tau, te rog sa ma ierti, nu il vazusem. Sa-ti traiasca puica si sa fiti sanatosi! 🙂

  4. Roxana on 29/06/2016 at 12:43 said:

    Felicitări, sa fiti sanatosi si voiosi!
    Tocmai am terminat de citit articolul referitor la viata fara copii. Si eram curioasa daca, intre timp, s-a schimbat ceva. 🙂 Se pare ca, pana la urma, deciziile nu sunt bătute in cuie si pot suferi modificări, mai mult sau mai putin importante.
    Ce a determinat totusi acest viraj in gândire? Intreb asta deoarece Internetul abundă de astfel de articole publicate pe blogurile unor femei ce nu își doresc sa devină mame, motivand ca acest rol nu li se potrivește, aproape blamandu-le si plângându-le de mila celor ce au copii…

    Numai bine!

    • Diana Borca on 29/06/2016 at 14:41 said:

      Roxana, sa stii ca mi-a trecut prin cap sa sterg articolul acela dar pana la urma a fost o etapa in viata mea de care nu mi-este rusine. Asta e important pana la urma: sa faci o alegere si sa ti-o asumi indiferent de schimbarile care survin pentru ca, inevitabil, ne schimbam de-a lungul vietii.
      Cat despre viraj…nu a fost chiar brusc. Intre cele doua articole sunt ani de zile in care m-am gandit si razgandit. La un moment dar am simtit ca asta mi-as dori si am intors dorinta pe toate fetele. Pana la urma am ales sa merg dupa instinct pentru ca asa mi-e firea si rar s-a intamplat sa gresesc in ceea ce ma priveste. Este o hotarare atat de complexa si de grea (pentru cine chiar face copii stiind ce face) incat nu as indrazni sa blamez pe nimeni, indiferent de ce parte a baricadei se afla. Pana la urma, e un act egoist, oricum ai privi-o si e o chestie de prioritati. Fiecare stie mai bine ce-l face fericit sau, cel putin, are dreptul sa scormoneasca inlauntrul lui pana afla. 🙂
      Te pup, multumesc de urari!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post Navigation

 
Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.