Monthly Archives: March 2016

You are browsing the site archives by month.

A lui

Mi-a ramas in minte o vorba scrisa de cineva pe undeva, intamplator o idee care mi-a sarit in fata ochilor de vreo doua ori in ultima saptamana – de ce mamele se definesc ca atare, aparent uitand complet de toate celelalte roluri pe care le-au jucat pana atunci? Dincolo de ridicolul diminutivelor si al discutiilor despre secretii de tot felul, exista o explicatie? E posibil oare ca aceasta noua stare de fapt care ne acapareaza intratat sa fie justificabila chiar si pentru societatea moderna in care traim? Ei bine da. Exista o explicatie! 🙂

Ca suntem programate genetic sa ne iubim progeniturile, o stie toata lumea. Cum altfel s-ar fi ajuns la acest mirobolant numar de 6 miliarde de locuitori? Ca traim intr-o era avansata tehnologic si de emancipare a…oricui a fost sau s-a simtit subjugat pana acum, si asta e evident. Problema apare insa cand instinctul intra in coliziune frontala cu asteptarile acestei societati “emancipate”. Uneori lupta se da chiar pe teritoriul propriu, femeile fiind adesea nevoite sa se lupte cu ele insele pentru ca, nu-i asa, nu este “modern” sau “emancipat” sa-ti asculti instinctele. Este insa acceptabil social sa muncesti pana behai fara nici o satisfactie, sa-i servesti pe cei din jur ca o fiinta delicata si fina ce esti, sa alergi dupa vise mai mult sau mai putin realizabile, sa fii oglinda pentru toti cei pe care-i intalnesti si niciodata tu. Nu este insa acceptabil sa fii mama si atat. Daca te lasi prada sentimentelor si te indragostesti de propriul copil (care, intre noi fie vorba, chiar e cel mai frumos copil din lume), esti dintr-o data alungata din palatul de clestar al femeilor emancipate. Pentru ca, nu-i asa, nu e deloc suficient sa fii mama cuiva.

Si recunosc cu jena ca si eu am fost asa. Mi-era urat sa vad femei insarcinate, ma enervau copiii si toate discutiile care apar in jurul lor. Ma suparau mamele care straluceau de fericire in realitatea lor ciufulita si plina de muci. Dar stiti cum se zice…de ce ti-e frica, nu scapi. Si nu ca mi-ar fi fost frica (poate doar groaza, din ce in ce mai mare pe cat trecea timpul si ma apropiam de marea intalnire) dar…am iesit pe usa maternitatii cu un bot de 3 kg in brate, cu ochi si urechi si brate doar pentru el si cu o dorinta imensa, dar absolut imensa de a striga: sunt mama lui Vlad. Tin minte ca ma uitam dimineata pe geamul camerei noastre din spital  si vedeam marea. Si-mi venea sa strig tare catre ea, sa stie ca l-am facut pe Vlad. Eu, din carnea mea imperfecta si din gandurile mele frumoase si din dragostea mea enorma, l-am facut pe el care este unic si perfect. Si multe zile si saptamani au trecut de atunci dar tot imi vine sa deschid geamul si sa strig in gura mare: sunt mama lui Vlad! Sa fii fost cele nustiucate ore in care m-am aflat intre viata dinainte si viata de dupa (va scutesc de detalii, ziceti mersi!)? Sa ma fii scufundat iremediabil in marea de hormoni ce vine dupa? Sa-mi fii murit marea majoritate a neuronilor in timp ce schimbam scutece si produceam onomatopee spre amuzamentul si intru linistirea odraslei? Foarte posibil. Cert este ca asta sunt eu acum. Mama lui Vlad. Am fost Diana care citeste, Diana care merge pe strada visand, Diana de la laborator, Diana de la bucatarie, Diana care face paine, Diana care scrie. Acum sunt Diana lui Vlad. Pentru ca asta am nevoie sa fiu in acest moment al vietii mele. Si nu mi-e rusine ca nu mai fac cu aceeasi pasiune toate lucrurile pe care le faceam pana acum. Mi-e dor poate, dar nu mi-e rusine. Marele avantaj al nostru ca oameni este ca evoluam, suntem in permanenta schimbare. Lipsa schimbarii este un defect. Corpul, emotiile, gandurile noastre se schimba mereu – fie ca ne place sa recunoastem asta sau nu. Lucruri noi vin, lucruri vechi sunt uitate sau date la o parte. Si asta nu e o rusine, asa e natural. Instinctul meu a fost sa devin ceea ce sunt acum. Sunt mandra de mine si de-aia scriu pe toti peretii (virtuali): sunt mama lui Vlad.

image

 

 

 

 

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.