Monthly Archives: February 2016

You are browsing the site archives by month.

Oda

Trebuie sa mi-o repet in minte iar si iar: e al meu, e al meu, e al meu. Gravitez in jurul lui ca o luna lacoma si totusi nu-mi revin din mirarea de a-l gasi in fiecare dimineata cu nasul lipit de sanul meu si genunchii lui mici impinsi in burta mea. Sunt chiauna de somn aproape mereu si totusi nu adorm pana nu i-am studiat fiecare geana, fiecare cuta din urechile lui perfecte, fiecare fir de puf pe care-l are in loc de par.

image

Cand m-am indragostit de tatal lui, nu am stiut clar momentul. A devenit, treptat, o certitudine si sentimentul straluceste in permanenta in jurul meu ca un soare pe care poti conta mereu sa te incalzeasca, sa te lumineze sau macar sa-ti semnaleze ca intotdeauna poti conta pe o noua zi. Acum ma intreb daca va fi la fel si pt el, daca ma voi trezi candva in zgomotul linistitor al iubirii care sa curga pe langa mine ca un parau proaspat de munte. Nu am trait momentul acela de dragoste instanta pe care ne invata filmele sa-l asteptam. M-am intrebat des in aceasta prima luna cu el daca il iubesc (intre timp, pana am reusit eu sa public articolul, s-au facut doua luni aproape). De fapt, imi dau seama acum ca nu este dragostea la care ma asteptam. Ce prosti suntem noi oamenii…ne asteptam ca dragostea sa ne pice in poala, eventual sa ne si plezneasca peste fata: salut! Sunt aici! Aceleasi asteptari le avem si despre fericire parca. Vrem ceva concret, cuantificabil, evident, persistent. Si cand colo… Ea e blanda si tacuta ca un val caldut din miez de vara. E facuta din zeci si sute de firmituri de lucruri pe care nu credeam vreodata ca am sa le simt sau sa le fac: duiosie fata de scancetele constante dupa companie, mila fata de dureri mari la oameni asa de mici, nevoia din ce in ce mai scazuta de somn pentru ca vreau sa mai vad inca o grimasa dulce, sa mai aud inca un suspin somnoros, dragul de vergeturi si piele in plus (pentru ca l-au tinut pe el), dureri noi sau mai vechi care nu mai conteaza, lacrimi inghitite si tipete nestrigate ca sa nu le simta el, mii de mangaieri pe spate (pentru a vedea daca mai respira), ┬ádependenta dulce (a lui de mine dar mai mult a mea de el). Culeg imbratisari si zambete involuntare. Mi-am facut un cosulet de fericiri si e plin cu varf deja de gangureli si caraieli, de imagini roz cu pumni si degetele, de miscari din cap si din buze, de maini intinse si picioare tropaind in aer.

Si inca ma trezesc dimineata si nu-mi vine sa cred. Sau noaptea…pe la 3. Si pe la 5.

Primavara

Primavara mea a venit pe 17 decembrie. 16 decembrie a fost cu ploaie, vant si aer rece dar pe 17 a iesit soarele si lumina a staruit printre noi cateva zile bune, atat cat sa ma obisnuiesc eu cu viata asta noua care a rasarit in Tara mea.

Si de atunci timpul a stat in loc parca. Ma trezesc uneori si ma astept sa deschid ochii in momentul acela din dimineata de 17 decembrie cand eram inca eu, cea care ma stiu dintotdeauna. Si tot ce s-a intamplat intre timp e ca un vis, o ceata grea, o lumina orbitoare, o liniste totala. Nimic din ce-i afara nu mai ajunge pana la mine, suntem doar noi acum…trei intr-un loc, acelasi loc in care parca nu-ncapeau decat doi pana acum.

Si toate cuvintele mele au ramas blocate intre cele doua lumi, nu mai gasesc acum decat melodii inganate stangaci si povesti spuse cu ochii, fericiri si dureri de inteles doar din priviri si uneori nici atunci.

image

Tara mea inventata mi-a fost terapie multi ani de zile si poate ca va fi si de acum incolo. Veti intelege, cred, linistea din lunile ce-au trecut. In mine a fost zgomot si galagie dar nu aveam cuvintele la mine ca sa le exprim. Ma intorc incet, incet, sper sa ma primiti, chiar si asa – alfel – cum nu mi-as fi imaginat ca o sa fiu vreodata. Pana una alta, ma uit la el cum deschide ochii catre lume si ma minunez de fiecare scancet si plang in sinea mea dupa fiecare clipa pretioasa din el care trece. Oare cum de nu mi-am dat seama pana acum ca trec clipele din oameni, sau poate ca am stiut dar ale lui toate sunt frumoase si unice si imposibil de lasat sa treaca de parca ar fi bucatele din mine pe care le pierd pe drum. Incerc sa le culeg pe toate: in ochi si in gand si in cele zeci si sute de ipostaze digitale pe care le-am acumulat deja. Ma intreb daca am sa le uit vreodata si imi doresc sa nu. Mi-e lacomie pe el – pe cutele lui de pe frunte, pe margelutele din ochii lui, pe brobonelele de saliva de pe buzele lui turtite.

Imi dau seama ca pot sa scriu acum. Scrisul ma vindeca si ma ajuta sa tin minte si nimic nu e mai important acum decat sa tin minte. Bine v-am regasit dragii mei.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.