Monthly Archives: July 2014

You are browsing the site archives by month.

Rataciri

Se intampla sa ratacesc pe Fb fara rost (mult mai des decat mi-as dori – am inceput sa ma disciplinez, dar merge incet si prost) dar se intampla sa umblu si cu folos, dintr-un articol in altul,care mai de care mai interesant. Iata deci, pentru pasionati si detractori, cum mi-am petrecut dimineata pe Facebook.

Am pornit aseara de la Bianca. Aveam de recuperat niste articole de-ale ei, caci nu apuc sa citesc ce scrie lumea, atunci cand scrie. Noroc ca au oamenii pagini de Fb si pun linkuri acolo ca sa ma tenteze (ca degeaba ii am in reader daca nu apuc sa-l rasfoiesc). Asta e motivul pentru care si comentez putin spre deloc la bloguri care-mi plac mult spre foarte mult. In fine, mi-a placut felul in care a abordat subiectul, micile ei razvratiri si suparari legate de prejudecatile pe care le avem despre noi insine ca natie. Asta chiar mi-a dat de gandit, pentru ca sunt cu siguranta intre cei cu prejudecati si poate mi-ar prinde bine niste toleranta. De la Bianca m-am mutat la Anda (ce poze frumoase si simple!) unde am citit despre moscheea din Mangalia (pe care eu n-am gasit-o caci nu stiam sa o caut). Apoi am gasit-o pe Diana Slav, care-i constanteanca si ofera gratuit tururi ale orasului pentru turisti. Se numeste Constanta Free Tour. Turul respectiv l-a facut si un american, incluzandu-l in 14 zile si 3000 de km strabatuti prin Romania. Calatoria i-a placut foarte mult si a scris despre ea aici. Articolul lung merita citit sau a meritat pentru mine care privesc mereu cu interes tara asta prin ochii altora. Prietena cu care a calatorit (romanca) are si ea un blog pe care l-am pus in reader pentru ca imi place cum scrie.

Dupa ce mi-am facut singura pofta de calatorit si mi-am dat din nou seama ca nu vezi nimic interesant daca nu ai masina, m-am mutat din nou pe Fb. Imi trebuie un blog de calatorit in Romania, al carui autor sa nu aiba masina. Daca stiti asa ceva, let me know.

Asadar, revenind pe Fb, l-am vazut pe nenea asta care zice ca o intr-o relatie este important sa nu va pierdeti cumpatul amandoi deodata. Si anume, atunci cand unul spumega, celalalt sa se retraga. Doar ca mi-e mi-a sunat putin a “taci si inghite” adica o situatie neplacuta la care se poate ajunge foarte usor. Sau facem lista si o punem pe frigider – care, cum ii vine randul sa taca si sa inghita. :)) Glumesc, dar e un sfat bun care nu se poate aplica decat daca ti-ai gasit un partener care sa aiba destula minte incat sa te mai lase si pe tine sa spumegi din cand in cand.

Si apropo de toleranta, am recitit (tot de pe Fb) articolul acesta despre Vama Veche. Mi s-a parut de foarte bun simt si bine scris. Util, pentru cine nu-ntelege ce-i cu Vama, de ce zice lumea ca s-a stricat, oare chiar s-a stricat, etc. Poate ca va amintiti ca eu merg in Vama pentru diminetile cu rasarit si Bolero (din ce in ce mai rar chiar si-asa). Altfel, am depasit momentul de adolescent in Vama Veche. Imi lipsesc insa anumite chestii din vremea-cand-nu-ma-durea-nimic.

Si ultimul pe ordinea de zi, dar nu cel din urma, acest articol din Historia. Imi place mult site-ul. Am sa incerc si revista. Mi-e dor de o revista.

Si acum va las, v-am dat (poate) subiecte cu care sa va pierdeti timpul. Eu ma duc sa incerc o reteta noua – melanzane ripiene. 😀 Suna intr-un fel nu? :)))

De vorba

Niste discutii recente din blogosfera m-au facut sa ma gandesc la acest blog si la motivele existentei sale. A fost inceput acum atat de mult timp si pentru o buna perioada mi-a fost extrem de drag. In continuare este important pentru mine dar cumva, ne-am instrainat. Mi-amintesc cu cat patos scriam la inceput, cate-n luna si stele; la inceput, cand nu existau statistici si competitie intre bloguri, cand nici cu gandul nu gandeam termeni ca bloguri de nisa, social media si altii pe care eu oricum nu-i pricep prea bine nici acum. Mi-amintesc cand aveam in partea dreapta a blogului o lista de bloguri dragi pe care le citeam cu regularitate, incredere si interes si riscul de a te trezi cumva, din link in link, pe un blog fals, era minuscul (blog fals = blog ale carui articole au scopuri exclusiv comerciale). Nici nu ne baga nimeni in seama de fapt…ca blogger…nu erai blogger, ca nici nu fusese inca folosit termenul. Erai doar cineva care scrie pe internet chestii despre el, despre pasiunile lui s.a.m.d.

Mie imi placea atunci. Imi placea cand publicul era restrans si puteam sa scriu fara sa simt nevoia de a ma autocenzura pentru ca, cine stie, poate vede matusa, mama, clientii sau mai stiu eu cine. Nu ca as avea cine stie ce chestii de scris si nici nu-mi este stilul sa-mi spal rufele in public dar era confortabil… sa scrii fara sa-ti pese cine citeste. Imi placea cand imi pastram gandurile pentru blog si nu le risipeam pe Facebook. Mi-e dor de acele timpuri.

Pe de alta parte, datorita cresterii continue a popularitatii blogging-ului, ma bucur acum de o multime de lucruri noi. Citesc uneori atat de multe articole incat nu-mi mai dau seama cum trece timpul. E ca si cum as citi o carte, ca si cum as vorbi cu prieteni. E timp pe care nu-l regret. Sunt oameni virtuali pe care simt ca-i cunosc, care ma inspira si ma motiveaza. Sunt oameni care imi seamana atat de bine incat pot sa am incredere aproape oarba in gusturile lor. E incredibil sa dai peste astfel de oameni care au acest potential de a-ti deveni prieteni desi poate ca nu-i vei intalni niciodata in realitate. Am cunoscut oameni atat de frumosi incat nici nu am cuvinte sa va scriu despre ei. Am primit cadouri fabuloase de la oameni care nu m-au vazut niciodata in realitate (in cel mai fericit caz, doar o data) – cadouri cu suflet, nepretuite. Am primit urari care m-au facut sa plang si care m-au salvat din frecventele mele butoaie cu melancolie. Am primit povesti in care m-am regasit, ochi care m-au citit atunci cand nu puteam sa vorbesc, cuvinte care m-au vindecat. Am primit atat de multe de la oamenii din spatele online-ului incat atunci cand aud despre prieteniile virtuale ca nu-s reale, ma simt ca si cand mi-ai spune ca dragostea nu e reala.

Pentru ca in spatele ecranelor si tastaturilor suntem oameni si ne dorim iubire. Atat imi doresc si pentru acest blog. Ma lupt sa-l tin pe linia de plutire in ciuda neplacerilor tehnice pe care le intampin in ultima vreme. Am inceput fara pretenii dar iata ca acum imi doresc un spatiu mai frumos de pe care sa ma cititi, un blog mai usor de deschis, o navigare mai lina si pentru acestea iubirea nu e suficienta. De-asta ne-am instrainat. De-asta nu mai scriu. Cand nu stiam cine ma citeste, nu ma interesa. Acum ma uit la statistici si ma simt responsabila pentru toti acei oameni care se perinda pe aici.

Dar Tara mea inventata este despre iubire. Asta am realizat eu zilele trecute si am vrut sa va zic si voua. Uneori iubesc mult cartile si povestile si atunci scriu mai mult acolo. Alteori nu ma mai scoti din bucatarie, din spatele aparatului foto sau din fata oglinzii. Cateodata, destul de rar, scriu articole lungi si fara rost. Asta sunt…asta iubesc. Nu tot timpul si nu mereu cu aceeasi intensitate. Dar sunt aici si imi place sa va scriu. Sper ca mai sunt pe-acolo printre voi cativa rataciti carora inca le mai place tara mea. Sunteti primiti si asteptati cu drag aici, oricand, fie ca sunteti doi, ori o mie.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.